Modificarea Tratatului de la Lisabona, necesară

Recentele tensiuni între unele state membre şi instituţiile europene, ca şi între anumite foruri UE sunt apreciate de unele analize ca o „criză instituţională fără precedent“ a Uniunii.A recunoaşte că revizuirea Tratatului de la Lisabona e necesară nu este o plăcere pentru liderii europeni. Dar poate fi un semnal de responsabilizare, iar schimbări care ar intensifica integrarea europeană le-ar putea chiar îmbunătăţi imagin

Adrian Severin, europarlamentar PSD: „Un război în Europa? Nu este exclus“

Fostul diplomat francez Jean-Marie Le Breton spunea că, după 1950, s-a vorbit frecvent despre construcţia europeană ca despre un proiect care nu a fost niciodată suficient prezentat şi explicat. Iar cum în acest an disputele şi tensiunile inter-instituţionale europene par a fi mai dese şi mai vizibile ca altădată, au apărut şi multe semne de întrebare despre ceea ce este şi ce poate deveni „construcţia europeană". Adăugăm, imediat, că astfel de interogări nu sunt noi, ele însoţind parcursul celor şase decenii ale Uniunii Europene, cu accente în perioade de criză. Aceste dezbateri au o continuitate care ţine şi de complexitatea şi dinamica alcătuirii şi funcţionării Uniunii Europene.

Referindu-ne la specificitatea disputelor inter-instituţionale europene actuale (a se vedea recenta dezbatere privind situaţia rromilor, bugetul pentru anul viitor sau revizuirea Tratatului de la Lisabona) e nevoie să facem trimitere chiar la acest Tratat care avea menirea să eficientizeze procesul decizional european, implicit să îmbunătăţească performanţa instituţiilor europene şi relaţia cu statele membre. Evoluţiile din ultimele luni au readus în atenţie avertizările celor care susţineau, după 2005, că Tratatul de la Lisabona a complicat şi mai mult procesul decizional european şi a perpetuat dificultăţi existente.

Dacă vom face o inventariere a întâmplărilor europene, din 2010, am putea fi tentaţi să le dăm dreptate. Dar dacă vom gândi precum Isaiah Berlin, care ne îndemna să fim conştienţi că uneori trebuie alese opţiuni „chinuitoare între alternative incompatibile în viaţa publică şi privată", probabil vom fi mai înţelegători.

Un drum anevoios

În aprilie 1990, într-o iniţiativă comună, Kohl şi Mitterrand considerau că a sosit momentul ca ansamblul relaţiilor dintre statele membre „să fie transformat într-o uniune europeană, iar aceasta să fie dotată cu toate mijloacele necesare de acţiune". Pentru a ajunge la „Uniunea Politică" s-a elaborat Tratatul de la Maastricht, iar apoi Tratatele de la Amsterdam şi Nisa.

Cum acele formule „reformiste" s-au dovedit a fi neadecvate, s-a ajuns la Convenţia privind Viitorul Europei (2002-2004) care a propus un proiect de tratat pentru realizarea „uniunii politice" şi nu doar a unui „bloc comercial". „Nu"-ul francez şi olandez (2005) a fost pretextul rediscutării tratatului, iar Tratatul de la Lisabona a insistat asupra aspectului instituţional-decizional şi a evitat până şi simbolistica identităţii politice a UE. Criza economică internaţională a subliniat nevoia de coordonare şi cooperare inter-statală şi inter-instituţională, de decizii politice rapide, de unitate şi coerenţă a UE.

Astfel că, abia intrat în vigoare, Tratatul de la Lisabona a primit propuneri de revizuire, ceea ce demonstrează că era (şi încă este) necesară o abordare extinsă, că sugestia lui Kohl şi Mitterrand nu era doar conjuncturală (unitatea germană şi extinderea europeană), ci, aşa cum arăta şi Jacques Delors, că Uniunea Europeană ajunsese în stadiul când era absolut necesară coerenţa şi organicitatea internă şi în politica internaţională. Oare să fi conştientizat acum liderii europeni, aşa cum spun Concluziile Consiliului European, din 25-26 oct.a.c., că e imperioasă disciplina financiară europeană şi supravegherea economică extinsă, în acelaşi timp cu o coordonare intensificată, la nivelul statelor membre şi instituţiilor UE?

Tensiuni inter-instituţionale

Recentele tensiuni între unele state membre şi instituţiile europene, ca şi între anumite instituţii europene sunt apreciate de unele analize ca o „criză instituţională fără precedent" a Uniunii Europene. Şi cum în prim planul acestor dispute s-au aflat câţiva lideri politici afiliaţi Partidului Popularilor Europeni, care au şi admis că sunt într-o etapă a „armonizării poziţiilor", dl Jerzy Buzek, preşedintele Parlamentului European, a făcut apel la evitarea „retoricii inflamatorii", inventarierea problemelor, dar mai ales „soluţionarea împreună" a acestora. Vicepreşedintele Comisiei Europene, dl Maros Sefcovic, pleda şi el pentru „o nouă cultură a relaţiilor inter-instituţionale" (Madrid, 22 oct., a.c.), indicând şi câteva căi de acţiune: dialogul politic, dezbateri şi contacte politice, cooperare inter-instituţională.

Aşa încât, a recunoaşte că e trebuincios a revizui Tratatul de la Lisabona nu poate fi o plăcere pentru actualii lideri europeni care, în majoritate, şi-au pus şi semnătura pe acest document. Dar poate fi un semnal de căinţă şi responsabilizare, iar eventuale amendamente care ar intensifica integrarea europeană le-ar putea chiar îmbunătăţi imaginea. Depinde doar de aceşti lideri politici să probeze că sunt sinceri cu ei înşişi, cu cetăţenii europeni şi cu proiectul european.

O sabie cu două tăişuri

Dezbaterea lansată de dna Merkel privind introducerea în Tratatul de la Lisabona a mecanismului permanent de management al crizei în domeniul financiar, pentru a întări euro, propunere asumată şi de preşedintele Franţei şi devenită, urmare a Consiliului European, de săptămâna trecută, temă de casă pentru dl Herman van Rompuy (preşedintele Consiliului European) merită toată atenţia, căci nu se referă doar la o ţară, sau numai la UE, ci la ansamblul relaţiilor internaţionale viitoare.

Cu o observaţie: dacă acel amendament va deschide Cutia Pandorei şi va avea doar un ţel compartimentat, poate apărea riscul „muncii lui Sisif" sau al generării unor iniţiative concurente, fără sens integrativ, cu eficienţă scăzută. De aceea, acest mecanism al managementului de criză ar trebui să facă parte dintr-o strategie coerentă inter-piloni şi inter-instituţională a UE.

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009, a fost ministru pentru Afaceri Europene.