Adevarul.ro

Romulus Căplescu, în prezent gazetar la "Adevărul", a trăit în Cehoslovacia experienţa primelor ore ale ocupaţiei sovietice. El rememorează evenimentele dramatice de acum patru decenii

Romulus Căplescu, în prezent gazetar la "Adevărul", a trăit în Cehoslovacia experienţa primelor ore ale ocupaţiei sovietice. El rememorează evenimentele dramatice de acum patru decenii

În toiul invaziei ruseşti din Cehoslovacia, un grup de ziarişti români aflat la faţa locului relata evenimentul. Printre ei, Romulus Căplescu, semnatarul acestor rânduri.

21 august 1968. Au trecut 40 de ani de atunci, dar parcă a fost ieri... Deşi, ca trimis AGERPRES (unde lucram pe atunci ca şef adjunct al Redacţiei Externe), petrecusem ultimele luni la Praga, unde am fost, pas cu pas, martor la încercările de reformă ale regimului Dubcek, spre iritarea crescândă a Kremlinului, agresiunea brutală împotriva Cehoslovaciei, în primele ore ale acelei zile fatidice, când domnea încă întunericul, m-a surprins la Bucureşti, unde mă întorsesem exact în ajun, într-o foarte scurtă învoire.

O uriaşă neşansă profesională de a rata (cu numai 24 de ore!) un moment istoric atât de tragic, dar care avea să fie oarecum compensată prin dispoziţia de a mă întoarce urgent şi cu orice preţ la Praga, aflată acum sub ocupaţie. Dar cum?

De la Bucureşti la Praga, via Viena

Cehoslovacia era izolată de restul lumii, singura posibilitate, vagă, de a ajunge acolo fiind dinspre graniţa austriacă, eventual mai permeabilă. Şi iată-mă în Taromul spre Viena, împreună cu doi colegi pe care i-am cunoscut atunci pentru prima oară, Dumitru Tinu de la "Scânteia" şi Ilie Ciurăscu de la televiziune, care nu mai fuseseră în Cehoslovacia.

Ambasada, devenită hotel

Ajunşi în capitala Austriei, ne-am îndreptat spre ambasada română de pe Prinz Eugen Strasse, unde domnea o agitaţie de nedescris: neavând cum să se întoarcă acasă prin est, singura rută prin care turiştii români surprinşi de evenimente în Cehoslovacia se puteau întoarce în ţară era cea din... vest.

Şi astfel s-au pomenit, fără a fi visat acest lucru, în plin Occident. Şi-au găsit, cum s-a putut, adăpost în clădirea ambasadei transformată ad-hoc în hotel.

Stăteau ca sardelele pe saltele ori pături aşezate direct pe podea, dar erau fericiţi că au scăpat cu viaţă şi că, în chip de bonus neaşteptat, au prilejul să vadă gratis lumea occidentală. Compatrioţii noştri ne-au împărtăşit nouă, celor trei ziarişti, groaza prin care au trecut în primele minute ale ocupaţiei şi emoţiile trăite până au ajuns în Viena.

Călători clandestini cu trenul

În scurtă vreme, aveau, însă, să se întoarcă în ţară, în vreme ce noi trebuia să ajungem acolo de unde ei plecaseră îngroziţi. Soluţia ne-a venit tot din partea unor turişti, de data aceasta cehi, sosiţi în Austria şi de la care am aflat că de la Praga fusese trimis un tren special pentru a-i aduce înapoi acasă.

Am profitat de ocazie pentru a ne îmbarca, mai mult sau mai puţin clandestin, împreună cu ei, şi noi cei trei, prefăcându-ne că suntem cetăţeni cehoslovaci. Fireşte, conductorul trenului şi vameşii cehi ştiau cine suntem, dar au închis ochii (cuvintele român, România erau în acele zile cel mai bun paşaport!), turiştii alături de care călătoream şi-au dat seama cine eram, dar nu ne-au deconspirat, şi aşa, pe această rută ocolită, ne-am pomenit la Praga, aflată în plină ocupaţie.

Puhoiul tancurilor sovietice

Personal, mă întorceam, aşadar, după o întrerupere măsurată doar în câteva zeci de ore de-a lungul cărora nu prea am putut închide ochii, într-un oraş unde sosisem pe la începutul lui iunie, alături de patru alţi ziarişti (reveniţi între timp la Bucureşti), pentru a întări mica redacţie AGERPRES aflată acolo.

Timp de aproape trei luni, luasem parte la bucuria omului de rând de a simţi primele adieri ale unei libertăţi regăsite. Acum, într-o nouă echipă, găseam un oraş complet schimbat.

Prezenţa ocupantului era vizibilă şi şocantă pretutindeni. Urmele unor ciocniri violente, soldate cu peste o sută de victime, se puteau vedea în multe locuri, în special la sediul televiziunii. Ce-i drept, armata cehă nu primise ordin să opună rezistenţă.

"Vă vom primi cu flori", declarase anterior, zice-se, Dubcek (sau preşedintele Svoboda), când se vânturase la un moment dat posibilitatea unei intervenţii militare "frăţeşti". A fost o greşeală deoarece a încurajat agresorul. În schimb, s-a împotrivit cu eroism tineretul praghez, dezminţind tradiţionala pasivitate a soldatului Svejk.

Marile bulevarde erau înţesate pe ambele laturi de tancuri înşirate unul după altul, într-un nesfârşit puhoi, în timp ce soldaţii sovietici, înconjuraţi de praghezi care adesea îi interpelau pe un ton ridicat, dădeau nepăsători din umeri.

Oraşul, fără tăbliţe indicatoare

Ceea ce frapa era lipsa totală a oricăror tăbliţe indicatoare în întreg oraşul. Printr-un consemn tacit, praghezii le dăduseră jos cu o uimitoare rapiditate, stânjenind astfel mult orientarea ocupanţilor, ale căror maşini blindate de multe ori s-au învârtit în cerc, neştiind încotro s-o ia. Hărţile amănunţite de care dispuneau deveniseră inutile...

Pereţii clădirilor erau acoperiţi de sus până jos de grafitti de un umor usturător la adresa ocupanţilor. Iar statuia regelui Vaclav, din faimoasa piaţă centrală Vaclavske Namesti, se transformase într-o tribună de la care tinerii condamnau non-stop intervenţia militară "frăţească".

Străzile erau literalmente acoperite de un covor de manifeste, tipărite clandestin, cu texte incendiare de protest, însoţite de instantanee care surprindeau momentele invaziei. Treceau din mână în mână ediţiile speciale ale principalelor cotidiene "Rude Pravo" şi "Mlada Fronta", tipărite şi ele în clandestinitate, şi care dădeau glas, cu o ironie ucigătoare, indignării stârnite de "ajutorul" primit, în numele "apărării cuceririlor socialiste".

În acelaşi timp, o reţea clandestină de radio informa fără întrerupere populaţia, aproape minut de minut, despre ceea ce se întâmpla în oraş şi despre uriaşul ecou negativ stârnit în întreaga lume ca urmare a înăbuşirii sub şenile a Primăverii de la Praga.

Dubcek, un om înfrânt

În acest răstimp, Dubcek, transportat cu forţa la Moscova, era supus unor presiuni extraordinare pentru a-şi mărturisi "greşelile". Până la urmă, a fost adus înapoi şi l-am văzut la televiziune adresându-se populaţiei şi îndemnând-o să se resemneze.

Era un om complet înfrânt. Fruntea îi era înfăşurată într-un bandaj. Se spunea că ar fi fost brutalizat. În realitate, se pare că a leşinat în baie din cauza stresului şi s-a lovit la cap.

Personal, înaintea intervenţiei militare, l-am văzut nu o dată plimbându-se noaptea târziu pe străzile din centru, alături de unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiaţi, Josef Smrkovsky, preşedintele Parlamentului, însoţiţi doar de un bogyguard, pentru a încerca probabil să mai uite de grijile de peste zi. Nu a vrut să schimbe comunismul, ci doar să-l reformeze. A eşuat.

După o scurtă perioadă, când a rămas pur formal în fruntea partidului fără a mai avea nicio influenţă, locul lui a fost ocupat de ambiţiosul şi obedientul Gustav Husak. Primăvara de la Praga lua astfel sfârşit. După lovitura suferită, Dubcek nu şi-a mai revenit niciodată, nici după prăbuşirea regimului comunist în "89, când a devenit preşedinte al Parlamentului, murind apoi într-un accident.

Telefonul urgent de la miezul nopţii

Operaţiunea de înăbuşire a Primăverii pragheze a fost declanşată în cursul nopţii de 20 spre 21 august. Prinzând imediat de veste, corespondentul permanent AGERPRES la Praga, Eugen Ionescu, a trecut peste orice protocol şi a telefonat direct la Bucureşti (avea dezlegare în cazuri excepţionale) lui Paul Niculescu-Mizil, care răspundea, între altele, de presă şi care a jucat un rol foarte important în gestionarea de către România a crizei cehoslovace.

La rândul său, acesta l-a trezit din somn pe Ceauşescu şi a urmat lanţul cunoscut al evenimentelor, culminând cu adunarea din faţa Comitetului Central şi cuvântarea care exprima surprinderea şi dezaprobarea pentru "marea greşeală" săvârşită. În acest lanţ, trebuie recunoscut şi meritul corespondentului român, probabil primul gazetar străin dintre toţi cei aflaţi la Praga care a dat alarma asupra începerii invaziei.

Istoria unei sintagme celebre

"Nu dezlănţuiţi câinii războiului". A curs multă cerneală pe marginea acestor cuvintele de avertisment atribuite preşedintelui american Lyndon Johnson, într-o cuvântare pronunţată în seara de 30 august, la San Antonio (Texas), prin care punea în gardă conducerea sovietică să nu procedeze şi în cazul României aşa cum procedase în Cehoslovacia.

Or, multă vreme nu s-a dat de urma acestui pasaj, ba chiar au existat dubii dacă discursul a fost rostit sau nu. Cercetătorul român Dan Cătănuş a descoperit însă în arhiva de la Budapesta a Europei Libere un document atestând fără putinţă de îndoială că discursul a fost pronunţat, inclusiv pasajul cu pricina.

Acesta fusese adăugat în ultimul moment la sugestia secretarului de stat Dean Rusk - de aceea a fost greu de identificat adăugirea respectivă. Trimis de urgenţă peste Ocean, ministrul român de Externe, Corneliu Mănescu, avusese întrevederi cu înalţi reprezentanţi politici americani şi pare-se că aceste întrevederi au avut rezultatul dorit.

Textul cuvântării figurează de altfel într-o culegere de documente publice ("public papers") ale preşedintelui american.

A fost ascultat îndemnul prezidenţial american? Cert este că după nici 24 de ore, la 31 august, ambasadorul sovietic Anatoli Dobrînin îl asigura personal pe Rusk că zvonurile privind o intervenţie militară sovietică în România sunt lipsite de fundament.

Ce nu a uitat Strobe Talbott

Printre numeroşii gazetari străini aflaţi la hotelul "Adlon" din Praga, un fel de bursă non-stop a ştirilor, s-a aflat şi corespondentul pentru Europa răsăriteană (cu sediul la Moscova) al revistei american "Time", Strobe Talbott, cu care am avut discuţii îndelungate.

Este interesant că acest jurnalist, perfect cunoscător al realităţilor est-europene, a avut ulterior o ascensiune politică remarcabilă, devenind în timpul Administraţiei Clinton ambasador la Moscova şi apoi adjunct al secretarului de stat al SUA.

În această calitate, el a jucat, după cât se pare, un rol esenţial în extinderea spre Est a NATO. Ca unul care trăise nemijlocit invazia sovietică în Cehoslovacia şi care era atât de familiarizat cu politica şi obiectivele Kremlinului, a reuşit să-l convingă pe şeful Casei Albe să profite de circumstanţele dezagregării URSS şi să pună sub scutul atlantic ţările est-europene, astfel ca ele să nu mai devină niciodată victime ale agresiunii sovietice.