Greşeli în cazul Greciei şi Irlandei

Dacă nu li se permite să-şi restructureze datoriile, aceste ţări vor fi în agonie ani întregi.

În mai, Fondul Monetar Internaţional şi Uniunea Europeană au crezut că au rezolvat problemele financiare ale Europei. Au pus la punct un ajutor de 150 de miliarde de dolari pentru Grecia, dintr-un fond de 1 trilion de dolari destinat ţărilor vulnerabile care folosesc euro. Şase luni mai târziu, Grecia e încă instabilă, iar criza financiară irlandeză arată că acţiunile de până acum nu au fost eficiente.

Reţeta de salvare are o problemă fundamentală: nu ţine seama de faptul că aceste ţări nu-şi vor reveni până când nu-şi reduc datoria publică enormă, care, în ambele cazuri, e pe punctul de a atinge 150% din PIB în trei sau patru ani. Datoria externă totală a Irlandei, publică şi privată, e de zece ori mai mare decât PIB-ul său. 

Creşterea ar ajuta, mărind veniturile din impozite şi reducând proporţia dintre datorie şi PIB. Dar nici economia Greciei, nici cea a Irlandei nu sunt în creştere. Iar bugetele draconice de austeritate, care reprezintă preţul pentru ajutoarele primite, vor înrăutăţi lucrurile. 

Dacă nu li se permite să-şi restructureze datoriile, extinzând termenele de plată sau reducând ratele, aceste ţări vor fi în agonie ani întregi. Şi orice nouă sperietură, cum ar fi probleme financiare în Portugalia, ar pune pe fugă investitorii.

Ştergerea datoriilor nu a fost discutată în cazul Greciei, nu în ultimul rând pentru că ţara datora mulţi bani unor bănci din ţări ale UE. Irlanda datorează şi mai mulţi. Nu vorbeşte nimeni despre restructurare. UE şi FMI sunt gata să bage alte miliarde în băncile irlandeze.

Forţarea creditorilor să şteargă datorii implică alte riscuri. Ar lovi băncile europene, ar speria investitorii, iar alte ţări nu ar mai avea acces pe piaţă. Creditorii băncilor irlandeze ar putea fi presaţi să schimbe datoriile contra acţiuni, ceea ce ar reduce îndatorarea băncilor. Iar UE şi FMI ar putea injecta capital în unele bănci care nu-l pot obţine de pe piaţă şi ar putea sprijini guvernele până când acestea vor avea din nou acces la fondurile private.

În ciuda riscurilor, această abordare ar putea fi singura cale către solvenţa pe termen lung a acestor ţări şi stabilitatea pe termen lung a euro. 

„The New York Times“ (SUA) 24 noiembrie 2010