Europa – imună la tragedia imigranţilor africani

O serie de incidente recente demonstrează că Mediterana a devenit un fel de "Vest sălbatic", în care viaţa nu are niciun fel de valoare şi totul depinde de noroc Indiferenţa cu care

O serie de incidente recente demonstrează că Mediterana a devenit un fel de "Vest sălbatic", în care viaţa nu are niciun fel de valoare şi totul depinde de noroc

Indiferenţa cu care câteva grupuri de imigranţi africani au fost lăsate, recent, în voia sorţii în Marea Mediterană, cu buna ştiinţă a unor guverne europene, ar trebui să fie un motiv de reflecţie şi un semnal de trezire la realitate. Populaţia vechiului continent pare a fi devenit imună la această tragedie, în timp ce imigranţii care reuşesc să supravieţuiască periculoasei călătorii schimbă, încet-încet, faţa Europei, generând probleme sociale majore, de genul protestelor din Franţa, din 2005.

Imaginile imigranţilor extenuaţi, în ambarcaţiuni fragile, din lemn, sau agăţaţi cu disperare de plase de pescuit timp de mai multe zile, fără apă sau hrană, şi-au pierdut puterea de a şoca. Locuitorii Insulelor Canare sau cei de pe insula italiană Lampedusa sunt obişnuiţi cu priveliştea oferită de cadavrele umflate de apă ale africanilor subsaharieni, care sunt aduse adesea pe plajă de valuri.

Peste 10.000 de morţi, în ultimii ani

Statisticile arată că peste 10.000 de africani au murit în ultimii câţiva ani încercând să traverseze Mediterana. Cifra este rezultată numai din numărul de cadavre găsite, şi nu include alte mii de africani care dispar anual.

La sfârşitul lunii trecute, 53 de persoane, provenind din Eritreea, s-au înecat, chiar dacă trei guverne europene ştiau de situaţia lor, după ce un avion maltez a fotografiat barca, încărcată până la refuz. Mai mulţi dintre ei au telefonat în disperare rudelor din Londra, Italia sau Malta, cerând ajutor. Ei au murit însă nu pentru că nu exista posibilitatea de a fi ajutaţi, ci pentru că nimeni nu a dorit să facă acest lucru, guvernele pasându-şi responsabilitatea. Vasul italian trimis în cele din urmă în căutarea lor a ajuns prea târziu. Alţi 26 de africani din Coasta de Fildeş au fost salvaţi de la înec de un vas de pescuit spaniol, săptămâna trecută, în apele internaţionale ce separă Libia de Malta, însă autorităţile din Malta şi Sicilia, insule aflate în apropiere, au refuzat debarcarea lor, pe motiv că ei au fost salvaţi în apele internaţionale, în zona de căutare şi salvare a Libiei. Vasul spaniol a fost obligat să îi transporte în Spania, la Tarragona.

Ministrul spaniol al protecţiei sociale a reproşat faptul că regulile de salvare în apele deschise nu au fost respectate. Căpitanul Ruben Vazqueza a declarat presei că oamenii, toţi între 30 şi 40 de ani, erau extenuaţi, dar sănătoşi. "Era o vreme îngrozitoare şi trebuia să îi luăm la bord. Ne-am dat seama că sunt oameni de treabă. Nu s-au plâns deloc, deşi au fost nevoiţi să doarmă înghesuiţi, chiar în zona de lângă motoare", a afirmat el.

Cel mai şocant incident a fost însă atunci când 27 de africani au fost ţinuţi trei zile agăţaţi de o plasă de pescuit ton a unui vas maltez, fără apă sau hrană, în timp ce Malta şi Libia s-au certat în privinţa responsabilităţilor ce le revin, iar refugiaţii au fost luaţi în final la bord de un vas italian.

Autorităţile italiene au spus că refuzul Maltei este ruşinos şi ilegal şi că autorităţile malteze "vor avea mâinile pătate de sânge" dacă unul dintre imigranţi îşi pierde viaţa.

Canarele şi Lampedusa - principale puncte de presiune

Peste 31.000 de imigranţi au sosit anul trecut în Insulele Canare venind de pe coasta vest-africană - de şase ori mai mulţi decât în 2005. Imaginile şocante ale africanilor epuizaţi, prăbuşiţi pe plajele pline de turişti europeni, simbolizează întâlnirea a două lumi total diferite.

Aproape toţi sosesc înghesuiţi în bărci mici, din lemn, extrem de fragile. Pentru cei care reuşesc să o ducă la capăt, călătoria durează circa 10 zile. Anul acesta, numai în mai, au sosit în Canare cel puţin 800 de persoane, profitând de vremea caldă şi de marea calmă. Ceuta şi Melilla, enclavele spaniole din Maroc, în jurul cărora au fost construite garduri înalte, sunt un adevărat magnet pentru tinerii africani, care traversează adesea Sahara pentru a ajunge la ele. Insula italiană Lampedusa, care este mai aproape de Tunisia decât de Peninsula Italică, este şi ea ţinta unui flux constant de imigranţi, circa 20.000, anul trecut.

Ce se întâmplă cu imigranţii care reuşesc să debarce?

Cei care ajung cu bine la ţărm sunt ţinuţi un timp în lagăre încercuite de sârmă ghimpată, perioadă în care autorităţile deliberează asupra viitorului lor. Unii sunt deportaţi, deşi acest lucru este de multe ori imposibil, deoarece sosesc fără documente şi dau informaţii vagi privind ţara de origine.

Cei care sosesc pe insulele italiene şi spaniole sunt transferaţi adesea pe continent, unde mulţi dintre ei sunt eliberaţi în final de autorităţi, care nu îi pot deporta, dar nici reţine pe termen lung. Mulţi dintre ei se alătură armatei de muncitori ilegali care alimentează, aproape în exclusivitate, economia unor ţări precum Eritreea sau Senegal.

Mulţi încearcă să meargă spre nord, către Germania, Franţa, sau Marea Britanie, rămânând ascunşi de ochii autorităţilor astfel încât, în ultimă instanţă, fluxul de imigranţi afectează întreaga Europă. Atât Italia, cât şi Spania au acordat amnistii pentru imigranţii ilegali, în încercarea de a le clarifica statutul, deşi un asemenea pas este dificil din punct de vedere politic. Ţările din nordul continentului - care sunt ţinta finală a majorităţii imigranţilor - presează statele mediteraneene să restrângă fluxul de imigranţi. Spania, de exemplu, a fost aspru criticată în 2005, când a acordat o amnistie pentru o jumătate de milion de imigranţi ilegali. Ţările mediteraneene, la rândul lor, presează ţările din zona Maghreb pentru a-i reţine pe africanii sosiţi din regiunea subsahariană şi a nu le permite să ajungă în porturi. Acest tip de presiune generează ea însăşi tragedii. Anul trecut, Marocul a expulzat 450 de imigranţi, abandonându-i în Sahara, la graniţa cu Algeria, fără apă sau hrană.

Malta , supraaglomerată

Statul insular Malta a fost recent ţinta criticilor presei şi a guvernelor europene pentru atitudinea inumană adoptată în aceste ultime cazuri răsunătoare.

Autorităţile malteze se confruntă însă cu o problemă acută generată de imigraţie, deoarece nu are posibilitatea, la fel ca insulele spaniole sau italiene, să trimită imigranţii pe continent, de unde aceştia încep să se disipeze, deplasându-se către nord. În trecut, Malta a avut o abordare liberală a situaţiei, dar, recent, autorităţile malteze au declarat că insula este plină până la refuz şi nu poate găzdui mai mulţi africani.

Numai în ultima săptămână au sosit 200, astfel încât s-a ajuns până acolo încât guvernul maltez îi lasă să moară pe mare.

Mari diferenţe sociale la intersecţia dintre două lumi

Populaţia africană în expansiune şi încălzirea globală care duce la deşertificarea Africii subsahariene, precum şi discrepanţele mari privind nivelul de viaţă de o parte şi de alta a Strâmtorii Gibraltar duc la creşterea continuă a numărului de imigranţi.

Venitul realizat din cea mai umilă muncă în Europa este în contrast puternic cu sărăcia lucie în care se zbat naţiuni precum Senegal, Guineea ori Eritreea. Milioane de africani visează să ajungă în Europa. Familiile economisesc din puţinul pe care îl au pentru a strânge banii care să le asigure un loc în barcă. Tineri, care adesea îşi lasă copiii acasă, se înghesuie în ambarcaţiunile fragile, fără a lua cu ei nimic altceva în afară de speranţa că o viaţă mai bună îi aşteaptă dioncolo de mare. Cei mai mulţi, din cauza sărăciei, sperând să câştige suficient pentru a trimite şi familiilor.

Instabilitatea în mai multe ţări de pe continent - mai ales în Cornul Africii - alimentează şi ea emigrarea. Guvernul britanic a anunţat că cei mai mulţi solicitanţi de azil în regat provin din Eritreea, o naţie care are numai în jur de patru milioane de locuitori. Traficul de emigranţi este o afacere lucrativă în nordul Africii. Bărcile pleacă în toiul nopţii din Senegal, pe coasta vestică a Africii, Libia, în nord, sau Somalia, în est. Dar cei care se îmbarcă nu sunt numai senegalezi, libieni sau somalezi, ci provin din toate ţările continentului, oameni care parcurg adesea mii de kilometri, prin deşert, pentru a ajunge într-un port. Bossaso în Puntland - o regiune semiautonomă din nordul Somaliei, este unul din punctele de plecare din Cornul Africii. Sute de somalezi, eritreeni şi etiopieni sosesc în Bossaso zilnic, disperaţi să scape de sărăcie, secetă şi război. Imigranţii acceptă, pentru salarii mai mici, muncile cele mai de jos, oricum refuzate de europeni.

Ipocrizia ambelor părţi

Angajatorii, care profită de munca ieftină, se consolează cu faptul că oricum plătesc mai mult decât ar câştiga muncitorii respectivi în Africa. Totuşi, câştigurile nu sunt suficiente pentru a le permite nou-veniţilor să ajungă la acelaşi nivel de trai cu populaţia locală. Mulţi devin frustraţi, uitând de faptul că o duc mai bine decât cei de acasă. Dacă la sosire sunt recunoscători, cu timpul, ei devin revoltaţi. Situaţia se agravează la a doua generaţie, după cum au demonstrat-o protestele din Franţa, din 2005. Adesea, iau naştere mari resentimente între imigranţi şi cetăţenii locali din clasa mijlocie inferioară, cu care imigranţii se ciocnesc cel mai adesea. Pe termen lung, soluţia nu constă în garduri, ziduri, amenzi, deportare, amnistie sau programe de muncă temporară, ci în dezvoltarea ţărilor din Africa.

UE înfiinţează echipe de intervenţie rapidă

Comisia Europeană a reacţionat la recentele gâlceve dintre ţările din sudul Europei, afirmând că acestea trebuie să adopte un set de reguli comune pentru a clarifica cine are răspunderea pentru a salva imigranţii din apele Mediteranei. Un purtător de cuvânt al comisarului Franco Frattini a afirmat că, dacă regulile ONU privind legea maritimă nu sunt suficiente pentru a salva vieţile pe mare, ele ar trebui completate de reguli ale UE.

La începutul lunii mai, parlamentarii europeni şi-au dat acordul pentru înfiinţarea unor echipe de intervenţie rapidă, ce ar putea deveni operaţionale de la începutul lui 2008, după cum a declarat parlamentarul belgian Gerard Deprez. Acestea vor furniza asistenţă statelor care se confruntă cu un mare influx de imigranţi, lucrând sub autoritatea pazei de coastă a acestora. Adesea, statele sudice nu au putut face faţă presiunii, mai ales că mulţi dintre imigranţi au nevoie de asistenţă medicală de urgenţă. Echipele RABIT (Rapid Border Intervention Team) vor fi formate din câteva sute de persoane, ale căror salarii vor fi plătite de ţările de origine, iar cheltuielile de întreţinere vor fi suportate de Frontex, agenţia UE cu atribuţii privind frontierele, al cărei buget a fost mărit cu 10 milioane de euro pe 2007, în acest scop.

Strategie incoerentă pe termen lung

Malta, Spania sau Italia, statele pe teritoriul cărora sosesc imigranţii, nu sunt singurele vinovate de această situaţie. Europa în întregul ei a gestionat imigraţia în creştere, de la sud la nord, într-o manieră slabă, iar principala strategie a fiecărei ţări a fost să paseze responsabilitatea în curtea vecinului. Ridicarea de bariere şi transformarea Europei într-o "fortăreaţă" s-au dovedit a fi strategii ineficiente şi fără speranţe. În încercarea de a-i face să se răzgândească pe africanii care ar dori să emigreze, UE a alocat 40 milioane de euro pentru crearea de locuri de muncă în Africa, însă este greu de crezut că suma, modestă în comparaţie cu necesităţile, va avea vreun efect.

Comisarul pentru justiţie Franco Frattini a propus înfiinţarea, în ţările africane, a unor "echipe de ajutorare a emigranţilor" şi crearea unor portaluri de joburi pentru a furniza oportunităţi legale de angajare în Europa. Frattini a adus în discuţie înfiinţarea unui sistem de selectare a imigranţilor similar sistemului de "carnete verzi" al SUA, care să acopere nevoile punctuale de forţă de muncă din Europa. Proiectul nu a avut însă susţinerea statelor UE, care argumentează că aceste decizii trebuie luate de guvernele naţionale, şi nu de către Bruxelles. Până în prezent, programele europene privind imigranţii africani au fost de mică anvergură. Este nevoie de proiecte mai ample pentru a micşora criza. În caz contrar, UE va trebui să se pregătească pentru din ce în ce mai multe incidente degradante şi scandaloase.