„Esticii“ noului Vest

Chiar şi după aderarea la Uniunea Europeană, Vestul a privit Estul ca o periferie. Acesta este şi unul dintre sensurile actuale ale numirii noilor state membre ale UE ca „estice“.Utilizatorii acestei expresii au reluat mecanic o terminologie din altă eră, deşi menţionează că acum se referă la noi state membre ale UE care, însă, ar avea nişte atitudini, comportamente, idei care nu ar fi similare cu ceea ce au susţinut vechile st

De doi-trei ani, vocabularul politic al slujbaşilor instituţiilor UE şi al politicienilor, dar şi al analiştilor din statele occidentale repetă iar, cu o frecvenţă în creştere, expresia „esticii". Prin această formulă nu sunt desemnaţi doar cetăţenii ori liderii spaţiului geopolitic din Est (teritoriul răsăritean de la frontiera estică a Uniunii Europene), ci şi ai celor opt noi state membre, din fostul bloc comunist, care au aderat la UE.

Citiţi şi: Financial Times: 2011, anul luptelor între Est şi Vest în interiorul Uniunii Europene

Pentru acest caz, sensul dat termenului „estici" are un amestec confuz de geopolitică şi geocultură. Utilizatorii amintitei expresii au reluat mecanic o terminologie din epoca  Războiului Rece, deşi menţionează că acum se referă la noi state membre care, însă, ar avea nişte atitudini, comportamente, idei care nu ar fi  similare cu ceea ce au susţinut vechile state membre, îndeosebi cele din grupul fondator al UE. Subliniem că acest vocabular se rosteşte complementar celui care se referă la o altă distincţie geoeconomică şi geoculturală, adică „Nordul" prosper, inclusiv datorită unor virtuţi culturale, şi „Sudul", mai modest socio-economic şi din cauza unor caracteristici culturale.

Precizăm că sublinierea unor diferenţe sub-regionale ierarhizate, la nivelul UE, a devenit şi mai insistentă odată cu protecţionismele promovate de unele state membre, ca urmare a recentei crize economico-financiare.

Aspectul semantic menţionat ne trimite spre constatarea că, aşa cum zicea şi Robert Kagan, perioada euforică, uneori romantică post-Războiul Rece s-a încheiat. Ne amintim cu cât patos se vorbea, în ultimul deceniu al veacului trecut, de eliminarea diviziunilor între „cele două jumătăţi ale Europei". Şi cât de firesc suna oferta de  „extindere spre Est" a Uniunii Europene, prezentată grandios atât în Bruxelles cât şi în capitalele celorlalte state membre. Şi cât de binevenit a fost „modelul european" pentru liderii din fostele state comuniste care căutau o cale de tranziţie spre tipul de societate care părea a fi cel mai avansat şi echilibrat.

Oportunitate mercantilă

Numai că, între timp, elitele Vestului şi ale Estului au tradus aspiraţiile popoarelor europene doar în termeni de oportunitate mercantilă. Vestul a considerat „eliberarea Estului" ca o bună ocazie de acaparare a pieţei zonei (de unde şi insistenţa, cu prioritate, pe democratizare şi liberalizarea pieţei). Iar „noua clasă" politică din statele candidate a folosit „proiectul european" pentru acumulări economico-financiare individuale şi legitimizare internă şi internaţională. Propunerea de extindere a Uniunii Europene a fost însoţită de recunoaşterea necesităţii reformării construcţiei europene şi nu doar de lărgirea ariei în care urma să opereze acquis-ul comunitar. Iar statele candidate, care s-au redenumit Europa Centrală şi de Sud-Est, promiteau reforme care să nu însemne doar adoptarea mecanică a acquis-ului, ci şi adaptarea societăţilor în consonanţă cu evoluţiile modernizatoare de la începutul sec. XXI.

La începutul anilor 2000, „cele două jumătăţi ale Europei" au mai fost numite  „Vechea Europă" şi „Noua Europă". Estul a fost „împins" la răsărit de „Noua Europă", în limbajul geopolitic mai fiind apelat ca „Noul Est". Într-o analiză extinsă, Keohane, Nye, Hoffmann (1993) arătau că implicarea statelor vestice în tranziţia ariei est-europene a fost ghidată de interesul naţional individualizat al ţărilor, dominat de oportunităţile comerciale şi investiţionale. Punându-şi speranţe vitale în procesul integrării europene, statele candidate din Europa Centrală şi de Sud- Est au adoptat faţă de Vest o „atitudine anticipativă" (UE devenise un „pol magnetic"), fiind atente la posibilele conflicte distribuţionale care puteau apărea pe parcursul unor negocieri bazate pe ceva mai mult decât simple calcule de interese.

Barbarizarea Estului

Şi toţi recunoşteau că pe ruinele comunismului era nevoie nu doar de o reconstrucţie politică şi a pieţei, ci de o adevărată remodelare socio-economică. Istvan Bibo a atras atenţia, încă în 1946, că o consolidare politică a statelor Europei de Est, pe culoarul valorilor Europei Occidentale, putea fi realizată numai ţinând cont de structurile sociale din zonă, de realităţile şi aspiraţiile acestora. În caz contrar - spunea Bibo - se putea ajunge la un „proces de barbarizare a regiunii", în loc de o redresare care să asocieze convergent Estul la Occident. Lecţia postbelică a lui Bibo şi alţi „estici" nu a servit Vestului pentru cunoaşterea socială a ariei, nici după mai bine de jumătate de veac.

 Ca şi după al Doilea Război Mondial, după încheierea Războiului Rece şi chiar după aderarea la UE, Vestul a privit Estul ca o periferie. Acesta este şi unul dintre sensurile actuale ale numirii noilor state membre ale UE ca „estice". Fireşte, în zbuciumul Eurozonei, preocuparea centrală a UE şi a celor mai dezvoltate state membre este Euro, dar dacă se doreşte sincer unitatea Europei atunci tot atât de preocupant ar trebui să fie ca „periferia" estică şi sud-estică a UE să realizeze cât mai repede convergenţa şi integrarea cu ceilalţi parteneri comunitari şi nu să se accentueze statutul periferic al zonei.

Regretabil este că, în contextul deschiderilor culturale şi economice ale Vestului, elita politică şi intelectuală din noile state membre a preluat occidentocentrismul ca o ideologie, dar nu acomodată  Europei Centrale şi de Sud-Est, ci transformând-o în vehiculul care să o transporte pe ea în Vest. Ceea ce a satisfăcut confortul tradiţional al Occidentului, dar numai până la izbucnirea crizei economico-financiare. Sperăm ca măcar de acum înainte se va conştientiza că mentalitatea occidentocentristă de sec.18-19 nu mai corespunde proceselor globalizatoare contemporane în care europenii (şi nu „vesticii" ori „esticii") ar trebui să-şi redefinească şi reafirme identitatea şi valorile unei Uniuni Europene înnoite sau, dacă doriţi, ale „Noului Vest".

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009, a fost ministru pentru Afaceri Europene.