„Doctorii” externi ai crizei din România

Deunăzi, într-un conclav academic, având o expresie care trăda o vizibilă stare depresivă, un distins universitar întreba: „Ce s-ar întâmpla cu ţara aceasta dacă nu ar fi în Uniunea Europeană?"

Iar răspunsurile care au urmat dovedeau neîncrederea nu numai faţă de liderii României, dar şi faţă de noi înşine; arătau o derută socială fără seamăn, în ultimele două decenii; duceau cu gândul la mai vechiul obicei de a căuta în afară rezolvarea treburilor interne.

Uniunea Europeană a însemnat pentru români un miraj; a fost speranţa de a ajunge în „Vest" şi de a accede la prosperitate. A avut o forţă de atracţie cum, după 1989, nu s-a întâmplat în altă ţară central-sud-est europeană. România a devenit stat membru al Uniunii Europene în 2007, în anul când a izbucnit criza financiară internaţională. Această criză a arătat că Uniunea Europeană, deşi reprezenta o poveste de succes, în ultima jumătate de veac, avea mai multe slăbiciuni structurale pe care trebuia să le rezolve rapid. În fapt, constatam că Uniunea Europeană se afla ea însăşi într-o criză proprie, având nevoie de transformări substanţiale, nu doar de formă. Cu toate acestea, vedem că pentru mulţi români Uniunea Europeană continuă să fie speranţa şi uneori chiar soluţia ieşirii din criză. De aceea, întrebarea colegului amintit generează şi alte întrebări, precum:

„Realizează liderii europeni faptul că au o răspundere nu numai pentru cetăţenii propriilor ţări, ci şi pentru ceilalţi cetăţeni europeni?"; „Vor fi capabili conducătorii din Bruxelles şi din cele 27 de state membre să gestioneze ieşirea din criză, pentru toţi cetăţenii europeni, câtă vreme nu au putut poziţiona credibil Uniunea Europeană, în contextul deosebit de favorizant din ultimele două decenii?"; „Conştientizează liderii politici din România că, prin părăsirea masivă a ţării, câteva milioane de cetăţeni români protestează contra politicianismului şi se refugiază în alte locuri din Uniunea Europeană şi nu numai?"; „Îşi dau seama liderii din celelalte state membre că pentru milioane de cetăţeni români Uniunea Europeană a devenit ţara lor?" ş.a.m.d.

Criza din România

Între 2002-2008, ritmul creşterii economice în România i-a făcut pe mulţi lideri autohtoni şi din Uniunea Europeană să creadă că ţara noastră s-a înscris pe calea dezvoltării. Doar rapoartele anuale ale Comisiei Europene, după 2004, semnalau că România a optat pentru o traiectorie riscantă, iar din 2007 Bruxelles-ul atenţiona asupra pericolului supraîncălzirii economiei şi „aterizării" ei forţate şi dureroase. La Bucureşti nu au fost reţinute aceste mesaje, la Bruxelles s-au închis ochii, iar în celelalte capitale europene se testa „noul suveranism", ilustrat de d-nii Sarkozy şi Berlusconi.

În România, liderii politici nici nu au admis că ar exista criză economică, până la începutul anului 2009. Tot politicianismul a fost meniul servit cetăţenilor români înainte ca aceştia să se trezească din abureala „succesului" ultimilor ani. Dintr-o dată, cetăţenilor români li s-a cerut să plătească pentru „ospăţul" la care fuseseră invitaţi, după 2004.

Cum „punguţa cu doi bani" s-a golit prea repede, în ajutorul guvernanţilor din Bucureşti a sărit Fondul Monetar Internaţional, care dorea să demonstreze că mai e valabilă raţiunea  existenţei sale, aceea de a interveni cu soluţii de rezolvare a crizei financiare internaţionale. Dar cum România era stat membru al Uniunii Europene, Bruxelles-ul a trecut repede peste  orgoliul  rănit şi s-a asociat FMI-ului, într-un program de asistenţă financiară a ţării de la gurile Dunării şi Marea Neagră.

Reţete pentru criza românească

Sprijinitorii externi ai României  au venit la Bucureşti cu reţete diferite. FMI a propus măsuri „clasice" care vizau sectorul fiscal şi monetar, arătând o predispoziţie „de criză". Consiliul Uniunii Europene (6 mai 2009) menţiona însă că asistenţa financiară a Uniunii va fi condiţionată de aplicarea unui program comprehensiv de politici economice, incluzând domeniul fiscal, dar şi măsuri de reformă structurală. Scopul propunerii Uniunii era de a da posibilitatea economiei româneşti să facă faţă presiunilor pe termen scurt, dar şi pentru creşterea competitivităţii, corectarea dezechilibrelor pe termen mediu, toate acestea pentru a da economiei un impuls pentru a intra în logica dezvoltării sustenabile.

Memorandum-ul de Înţelegere între Comisia Europeană şi România (23 mai 2009) cuprindea şi solicitarea de reforme structurale, vizând îmbunătăţirea eficienţei administraţiei publice, calitatea cheltuielilor publice, intensificarea absorbţiei fondurilor structurale, atractivitatea mediului de afaceri şi reglementarea pieţei muncii. Chiar şi Consiliul Uniunii Europene, din 6 iulie 2009, care a operaţionalizat pentru România procedura de deficit bugetar excesiv, preciza clar că măsurile de consolidare bugetară propuse Bucureştilor intenţionau să asigure îmbunătăţirea echilibrului bugetar, în acelaşi timp cu obţinerea unei calităţi a finanţelor publice şi revigorarea potenţialului de creştere a economiei.

Ce pui şi ce rezultă?

Evoluţia situaţiei economice în România, în a doua jumătate a anului 2009, nu a fost conform prescripţiei „doctorilor" din Washington şi Bruxelles. Aceştia, pe baza evaluărilor de la sfârşitul lui 2009, au adus „reţete îmbunătăţite", la începutul anului în curs. Mai exact, Uniunea Europeană s-a adaptat „prescripţiei" Fondului Monetar Internaţional. Printr-un „supliment" la Memorandumul de Înţelegere amintit, Comisia Europeană propunea (18 februarie 2010) un accent sporit pe măsurile fiscale, care s-ar fi justificat prin modificarea situaţiei macroeconomice şi întârzierile în aplicarea angajamentelor din Memorandum.

Chiar şi în aceste condiţii, Consiliul Uniunii (12 februarie 2010) insista ca România să aplice reforme care să aibă în vedere avansarea potenţialului de creştere economică. Dar, aşa cum constata recenta Comunicare a Comisiei Europene (21 septembrie 2010), situaţia a evoluat spre „mai rău decât se aştepta, în ceea ce priveşte condiţiile economice", în primul semestru al lui 2010. Acelaşi document spune că măsurile de consolidare fiscală au fost aplicate „conform planului", dar nu au dus la efectele scontate, înregistrându-se o înrăutăţire a condiţiilor economice şi o deteriorare a situaţiei fiscale a ţării. Se pare ca acestea sunt „argumentele" aceleiaşi Comunicări a Comisiei, conform cărora „pachetul de austeritate fiscală", iniţiat în 2010 de autorităţile române, va putea duce la ţintele fiscale proiectate, desigur dacă vor fi însoţite de o execuţie bugetară riguroasă.

Este adevărat ca „doctorii" de la Bruxelles avertizează că respectivele măsuri vor îmbunătăţi sustenabilitatea financiară, pe termen lung, doar în cazul când vor fi prezervate standardele sociale. Numai că atunci când face referire la recomandările Consiliului, acelaşi document al Comisiei enunţă dezideratul restaurării sustenabilităţii fiscale şi stabilităţii macroeconomice. Nimic despre vreo proiecţie a creşterii economice, ceea ce contrazice şi concepţia recent exprimată chiar de preşedintele Comisiei privind corelarea în timp şi spaţiu a aspectelor „reformei fiscale" cu creşterea economică. În schimb, Comunicarea Comisiei (21 septembrie 2010) adaugă, în final, că şi aspectul restaurării sustenabilităţii fiscale, în România, este pândit de o serie de „riscuri semnificative".

Morala

În primăvara anului 2009, „doctorii" din Washington şi Bruxelles au prescris, individual şi în comun, o „medicaţie" pentru „pacienţii" din  România. Pe parcursul „tratamentului" şi din cauza situaţiei din teren se pare ca „doctorul" european a adoptat postura de „asistent" al Fondului Monetar Internaţional, acceptând că administrarea „pilulei amare", adusă de peste Ocean, este recomandabilă. Este ciudată această conduită, întrucât instituţia comunitară a constatat ea însăşi că „bolnavului" îi mergea tot mai rău.

Oare să nu vadă Uniunea Europeană că cetăţenii români încă mai au încredere în ea? Ori „doctorii" de la Bruxelles au învăţat de la unii „vraci" de pe malurile Dâmboviţei că pe aceste meleaguri pot fi aplicate orice fel de experimente, fără nicio răspundere? Dar dacă nu le pasă ce efecte produc aici acele experimente, plătite de cetăţenii României, poate ar trebui să ia aminte că fenomenul interdependenţelor ar putea taxa şi alte arii ale Uniunii Europene. Iar costurile vor spori şi i-ar putea afecta chiar şi pe ei!