Diplomaţia europeană este la răscruce

Într-un context în care statele membre vechi şi noi ale Uniunii Europene au făcut lobby pentru a obţine o felie cât mai mare din „Ministerul de Externe“ al UE,  România a rămas pe dinafară. Ţara noastră nu a obţinut niciun post de ambasador în Serviciul European de Acţiune Externă. Doar două state din sud-estul Europei - Bulgaria şi Ungaria – vor avea câte un reprezentant de primă mărime în acest serviciu.

Eşecul reformării sistemului internaţional, după primul război mondial, a fost pus deseori pe seama sindromului „orgoliului naţional", pe care-l înfăţişau guvernele statelor europene, şi a sindromului „prestigiului naţional", pe care-l etalau frecvent liderii politici europeni. Sindromul orgoliului şi prestigiului „naţional" al unor guverne europene a răbufnit, în ultimele săptămâni, în conexiune cu organizarea Serviciului European de Acţiune Externă (SEAE). În fapt, acest sindrom s-a acutizat şi din cauza crizei economice, învolburându-se şi mai mult pe fundalul reconfigurărilor post-criză.

Prin Decizia Consiliului (20 iulie 2010), referitoare la organizarea şi funcţionarea SEAE, statele membre au agreat ca recrutarea personalului diplomatic şi desemnarea responsabilităţilor se vor face având în considerare numai interesele Uniunii Europene, fără a se lua instrucţiuni de la guverne, autorităţi, organizaţii sau persoane din afara SEAE. Totodată, s-a convenit ca selectarea personalului sa aibă la bază meritul, dar să se ţină seama şi de echilibrul geografic şi de gen, să se aplice proceduri transparente. Dar, dacă luăm în seamă analiza Institutului Polonez de Relaţii Internaţionale, despre propunerile echipei conduse de Lady Ashton pentru poziţiile de ambasador al Uniunii Europene, am putea deduce că aplicarea amintitei decizii s-ar fi realizat într-un stil bizantin. Se sugerează că noile state membre ar fi dezavantajate premeditat. Este evident ca think tank-ul polonez exprimă o faţetă a lobby-ului Varşoviei pentru o reprezentare „naţională" în SEAE. Se apreciază că îndeosebi „echilibrul geografic" este nerespectat şi am văzut că şi alte state membre s-au agitat cu acest subiect. Şi reprezentanţii României s-au asociat nemulţumiţilor, deoarece propunerile „diplomatice" de la Bucureşti au fost puse deoparte.

Critici din interior

Serviciul diplomatic european nici nu a intrat deplin în acţiune şi anumite state membre critică politica externă a Uniunii Europene (îndepărtând astfel obiectivul unei „voci unice"). Bernard Kouchner, ministrul de Externe francez, a declarat presei, în 2 septembrie 2010, că este „regretabil" faptul că Uniunea Europeană nu este reprezentată direct în convorbirile israeliano-palestiniene, care au debutat în aceeaşi zi, la Washington, mediate fiind de SUA. Este greu de crezut că la Quai d'Orsay nu s-ar înţelege că această rundă a dialogului respectiv are o formă bilaterală, implicând actori statali şi nicidecum regionali ori internaţionali. Lady Ashton a explicat că Uniunea a fost implicată în procesul de pace din Orientul Mijlociu prin formula „Patrulaterului", dar acest „dialog european" ne demonstrează mai degrabă apetitul pentru prestigiu internaţional al liderilor din Paris decât grija pentru interesul Uniunii Europene.

„Interesul european", lăsat deoparte

Apropo de interesele Uniunii Europene, instituţiile de le Bruxelles şi statele membre întârzie să definească clar „interesul european". După tentativa din 2007, tema a fost lăsată la o parte. Între timp, Uniunea Europeană şi-a creat o instituţie diplomatică, dar încă nu a determinat substanţa politicii externe şi de securitate europene, în contextul post-criză. Actorii europeni se mişcă încă pe palierul „politicii externe comune" şi al „interesului comun european". De unde apare întrebarea: unde este „epoca nouă" în care a intrat Uniunea Europeană, odată cu aplicarea Tratatului Lisabona?

Se adeveresc tot mai mult spusele comentatorilor care se îndoiau de capacitatea Uniunii Europene de a profita de criza economică internaţională pentru a-şi restructura funcţional complexul instituţional-decizional al procesului de integrare şi de a deveni un jucător global de primă mărime. Ultimele negocieri internaţionale la care a participat, au evidenţiat mai degrabă slăbiciunile decât punctele tari ale Uniunii. Este vizibil că, în loc să se profileze proeminent în viitorul sistem internaţional, Uniunea Europeană se complace în formula „business as usual", prin care se înţelege ca statele membre să-şi satisfacă doar interesele proprii prin acţiuni comunitare. Iar când unele state membre se preocupă numai de interese mercantile, când unii lideri exacerbează populismul în expresii protecţioniste şi xenofobe, când cooperarea şi coordonarea pentru stabilitate şi redresare lasă loc rivalităţilor, înseamnă că actuala criză a fragilizat intern Uniunea Europeană şi capabilităţile poziţionării ei în lume.

Această situaţie ar trebui să dea de gândit liderilor şi politicienilor europeni de la Bruxelles care, abia instalaţi în fotolii, dovedesc mai mult un apetit pentru confortul eurocratic decât viziune şi angajare pentru interesul european. Iar de la liderii din capitalele europene, aflaţi într-o perpetuă campanie electorală, am aştepta o conştientizare a perspectivei că fiecare stat membru şi toţi cetăţenii europeni vor pierde ca urmare a slăbirii Uniunii Europene. De aceea, în ceea ce priveşte Serviciul European de Acţiune Externă - o idee şi o iniţiativă bună - ­s-ar impune ca el să nu fie grevat de orgolii naţionale, ci să probeze capacitatea de a servi interesul european; eurocratismul nu este un merit în sine, atâta vreme cât lumea care vine va fi foarte diferită faţă de cea dinainte de 2007, iar instituţiile europene nu dovedesc abilitate de reformare adecvată pe cât se străduie să susţină interesele sindicale ale angajaţilor lor.

Privitor la România, dacă liderii ei vor continua să procedeze ca şi până în prezent, în selecţia şi propunerile pentru instituţiile din Bruxelles, zadarnic ne vom posta ca „victime" ale „celor mari", căci, în fapt, vom fi victimele propriului politicianism, chiar şi după 2013.Cine nu învaţă din Istorie, inclusiv din cea recentă, riscă să repete erorile înaintaşilor. Câteodată chiar cu costuri mai mari!