De vorbă cu liderul revoluţiei egiptene

Mărturie Unul dintre liderii protestatarilor egipteni, Ahmed Naguib, a povestit pentru „Adevărul“ cum a ajuns purtătorul de cuvânt al „tinerilor din Piaţa Tahrir“. În zilele de foc, Ahmed îi ajuta pe cei de la BBC de dimineaţă până la prânz, apoi manifesta în Tahrir până seara şi apoi, toată noaptea, păzea cartierul împreună cu vecinii.

Corespondenţă din SUA

Douăzeci şi patru de ani le-a luat românilor să scape de Ceauşescu. Egiptenii au avut nevoie de trei ani în plus ca să-l scoată la pensie forţat pe Mubarak. Ambele revoluţii au depins la un moment dat de un număr relativ mic de tineri care au reuşit să-şi învingă frica faţă de un tiran sub stăpânirea căruia îşi trăiseră, până atunci, întreaga viaţă. În cazul Egiptului, nicio schimbare nu ar fi fost posibilă fără determinarea câtorva mii de tineri protestatari care s-au încăpăţânat să rămână zi şi noapte, vreme de aproape trei săptămâni, în Piaţa Tahrir din centrul Cairo, în ciuda numeroaselor dezinformări, ameninţări şi atacuri armate cu care au fost nevoiţi să se confrunte. Unul dintre liderii manifestanţilor, Ahmed Naguib, a povestit pentru „Adevărul" cum a ajuns purtătorul de cuvânt al „tinerilor din Tahrir" şi una dintre cele mai cunoscute feţe ale revoluţiei egiptene. Ahmed are 33 de ani şi lucrează pentru un ONG care promovează schimburi educaţionale între Statele Unite şi Orientul Mijlociu.

Citiţi şi:

Studenţii egipteni cer demisia rectorilor

Din Bucureşti în Piaţa Tahrir

Acum 12 ani, la sugestia unui prieten român, a participat la o conferinţă organizată de către Universitatea Americană din Bulgaria, unde a cunoscut-o pe Miglena, o studentă bulgăroaică. Vara următoare, Ahmed a revenit în Europa de Est, de data aceasta însă în Bucureşti, unde Miglena făcea practică la sediul regional al unei multinaţionale. Cei doi tineri s-au căsătorit pe 23 iulie, o zi în care Egiptul sărbătorea cu mare pompă aniversarea loviturii de stat care a marcat începutul dictaturii militare în această ţară. Revenit în Cairo cu tânăra sa soţie, Ahmed s-a integrat rapid în rândurile clasei mijlocii, folosindu-se de educaţia sa universitară şi cunoştinţele de limbă engleză pentru a-şi clădi o carieră respectabilă. Zece ani mai târziu, în Piaţa Tahrir, aceleaşi cunoştinţe, dublate de un spirit întreprinzător şi de un curaj nebun, l-au ajutat să se impună drept unul dintre liderii spontani ai revoltei.

Piaţa Tahrir, în timpul protestelor    Foto: reuters

Protestele din Piaţa Tahrir au început marţi, 25 ianuarie, când zeci de mii de oameni din Cairo, chemaţi la manifestaţii prin intermediul internetului, au fost primiţi cu bastoane şi grenade fumigene de către poliţie şi jandarmi. „Am văzut cu toţii ce s-a întâmplat cu regimul lui Ben Ali în Tunisia, o ţară în care oprimarea populaţiei era la fel de rea ca şi în Egipt, dacă nu mai rea. Tunisienii au reuşit să-şi învingă frica. Şi egiptenii au foşti geloşi pe ei", explică, râzând, Ahmed motivul declanşării demonstraţiilor de masă din Cairo. Au urmat două zile de lupte de stradă sporadice în toate marile oraşe ale Egiptului.

Manifestaţiile au căpătat amploare pe 28 ianuarie, când milioane de credincioşi musulmani care participaseră la rugăciunile tradiţionale de vineri au rămas în stradă cerând demisia preşedintelui Mubarak. Aici începe drumul lui Ahmed de la calitatea de cetăţean oarecare la cea de revoluţionar de frunte. „În ziua accea, am mers cu cinci rude de-ale mele să ne facem rugăciunile într-o moschee din Nasr City [cartier al capitalei]. După rugăciuni, ne-am hotărât să ne alăturăm manifestaţiilor şi am pornit pe jos către centru. În scurt timp, eram 200 de oameni, iar după trei ore de mers pe jos, timp în care am străbătut vreo 20 de kilometri, am ajuns să fim vreo 30.000 de persoane! Şi toţi mă întrebau „Unde mergem, Ahmed?" Singurul loc la care m-am putut gândi a fost Piaţa Tahrir. Cred că mulţi aveau impresia că sunt vreun fel de lider de mişcare underground de rezistenţă! Cu ocazia asta, am văzut cât de multe poate schimba un singur om" spune Ahmed.

Înainte de a ajunge în piaţă, însă, manifestanţii lui Ahmed au trebuit să dea piept cu jandarmii care aveau ordine să împiedice şuvoaiele de oameni de a reuni în Tahrir. Tinerii erau decişi să ajungă în piaţă şi să rămână acolo indiferent de obstacole, însă, vroiau în acelaşi timp şi să menţină caracterul paşnic al manifestaţiilor. În ciuda bastoanelor şi gloanţelor de cauciuc, mulţimea a reuşit să spargă lanţul jandarmilor şi să pătrundă în Tahrir. Intrat în piaţă în fruntea a mii de oameni, Ahmed era de-acum recunoscut drept unul dintre liderii revoluţiei.

Metode kaghebiste

Dacă tot nu reuşiseră să împiedice prin forţă ocuparea pieţei de către manifestanţi, autorităţile au recurs la o altă metodă din arsenalul regimurilor dictatoriale: provocarea de incidente care să pună revoluţionarii într-o lumină proastă în faţa opiniei publice internaţionale. „La moment dat am văzut un grup de persoane care dădeau foc foişorului de pază din faţa Universităţii Americane din Cairo.

Era evident că se încerca crearea unui scenariu în care protestatarii atacau interesele americane în Egipt. Focul se întinsese până aproape de un copac imens aflat în faţa unui McDonald's, aşa că împreună cu alţi câţiva oameni m-am grăbit să-l sting. Deodată îi văd pe toţi cei din jurul meu luând-o la fugă. Întorc capul şi văd vreo 20 de proiectile cu gaze lacrimogene venind către mine. Am stat acolo până m-am convins că focul se stinsese.

Când am luat-o şi eu în sfârşit la fugă eram aproape leşinat de la gaze", povesteşte Ahmed. Nu avea să fie ultima oară când îşi risca viaţa încercând să protejeze integritatea revoluţiei „tinerilor din Tahrir". „Cu altă ocazie, am dat peste cîţiva tipi care încercau să fure un camion. M-am aruncat sub camion şi nu i-am lăsat să plece cu el. Până la urmă, au mai venit nişte oameni şi împreună i-am alungat pe hoţi", îşi aminteşte tânărul, care ţine să sublinieze că de ambele dăţi a reacţionat spontan, fără a se gândi prea mult la riscuri.

Aflată încă sub controlul oamenilor lui Mubarak, televiziunea publică oferea telespectatorilor săi o viziune roz asupra situaţiei din piaţă, cu poliţişti paşnici şi înţelegători. Aflat în punctul zero al violenţelor, Ahmed se hotărăşte să lupte şi pe frontul ideologic. „Poliţia trăgea în noi cu gloanţe adevărate, aşa că am cules câteva cartuşe şi le-am dus în studioul televiziunii Al-Jazeera. Vroiam să arăt întregii lumi ce se întâmpla aici", povesteşte el. Acestui prim contact dintre Ahmed şi jurnaliştii străini îi vor urma curând şi alte colaborări cu televiziuni din Elveţia, America şi Marea Britanie, tânărul ajutând jurnaliştii timp de două zile să intervieveze demonstranţii. Programul său din acele zile era infernal: „Îi ajutam pe cei de la BBC de dimineaţă şi până pe la prânz, apoi manifestam în Tahrir până cădea seara, iar apoi mă duceam înapoi acasă să-mi păzesc cartierul împreună cu vecinii".

Pe 30 ianuarie, la cinci zile de la primele demonstraţii, tinerii din Tahrir află că autorităţile se pregătesc de represiune. Mii de tineri hotărăsc să rămână în piaţă zi şi noapte de-acum încolo, pentru a nu fi prinşi pe picior greşit de către forţele guvernamentale. Ahmed reintră şi el în piaţă şi nu va mai pleca de acolo până pe 11 februarie, odată cu mult-amânata demisie a lui Hosni Mubarak.

"Toţi mă întrebau «Unde mergem, Ahmed?» Singurul loc la care m-am putut gândi a fost Piaţa Tahrir.''
Ahmed Naguib
revoluţionar

„Republica Independentă Tahrir", preferata tinerilor

De-a lungul celor aproape două săptămâni petrecute în Tahrir, Ahmed s-a ocupat cu organizarea tinerilor demonstranţi. „În piaţă erau deja o mulţime de voluntari care se ocupau de paza perimetrului şi de asigurarea serviciilor medicale. Împreună cu alţi tineri, am format un comitet de organizare pentru a vedea de ce este nevoie în Republica Independentă Tahrir.

Am înfiinţat un comitet politic, unul pentru asigurarea hranei, unul pentru distribuirea corturilor şi a păturilor, unul pentru transmiterea informaţiilor, unul pentru relaţia cu mass-media şi aşa mai departe. Datorită faptului că vorbeam engleza şi că aveam deja contacte cu reporterii străini, am devenit purtătorul de cuvânt al „tinerilor din ­Tahrir". Aşa am ajuns să vorbesc lumii întregi prin intermediul agenţiilor de presă, televiziunilor şi ziarelor.

Pot să spun că am învăţat cum se guvernează în acea piaţă. Glumeam chiar cu ceilalţi că atunci când vom pleca în sfârşit din Tahrir vom putea forma imediat un cabinet de miniştri!", râde Ahmed. Cu forţele guvernamentale aflate încă în stadiul de regrupare, tinerii erau vizitaţi în fiecare zi de politicieni din diverse partide şi mişcări de opoziţie. Cu ajutorul acestora, manifestanţii au creat un Consiliu al Înţelepţilor care avea mai târziu să devină unul dintre principalii parteneri de dialog ai generalilor care au preluat controlul statului de la Mubarak.

Calmul relativ care domnea în piaţă a luat sfârşit pe 2 februarie când mii de „contra-demonstranţi" au luat cu asalt Republica Independentă Tahrir. Mult temutul război civil părea mai aproape ca oricând, însă intervenţia hotărâtă a armatei le-a dat speranţa revoluţionarilor. Cu cele două tabere separate de un cordon consistent de tancuri şi militari, toată lumea aştepta acum reacţia lui Mubarak.

Pe 10 februarie, acesta se adresează naţiunii cu un discurs reminiscent celui rostit de Ceauşescu pe 21 decembrie. Liderul suprem promite reforme, însă refuză să plece de la putere. Milioanele de oameni strânşi în Tahrir şi în nenumărate alte pieţe din marile oraşe ale ţării îl huiduie cu furie pe preşedinte şi jură să rămână în stradă. A doua zi, vicepreşedintele Omar Suleiman anunţă în sfârşit demisia lui Mubarak şi asumarea puterii de către Consiliul Suprem al Forţelor Armatei Egiptene. Manifestanţii lui Ahmed câştigaseră o victorie răsunătoare. „Au fost o mulţime de momente în care aproape că am căzut în disperare", spune tânărul, „însă de fiecare dată am simţit îmbrăţişarea lui Dumnezeu asupra noastră. Adevăratul câştig al revoluţiei a fost faptul că ne-am recăpătat demnitatea umană şi că am început să ne iubim din nou unul pe celălalt".

Comitete de organizare

Tinerii din Piaţa Tahrir au înfiinţat un comitet politic, unul pentru asigurarea hranei, unul pentru distribuirea corturilor şi a păturilor, unul pentru transmiterea informaţiilor, unul pentru relaţia cu mass-media.

„Nu vânez funcţii de stat"

Ahmed Naguib a intrat în Piaţa Tahrir pe 25 ianuarie în calitate de lider informal al câtorva mii de demonstranţi. A ieşit două săptămâni mai târziu cu calitatea de membru în Comitetul Executiv al Consiliului Protectorilor Revoluţiei, una dintre principalele organizaţii care negociază cu generalii de la putere. Încet-încet, diferitele grupări care au participat activ la protestele din Tahrir (Mişcarea „6 Aprilie", Asociaţia Naţională pentru Schimbare a lui Mohamed ElBaradei, Kefaya, Mişcarea „Noi Suntem Khaled Said", Mişcarea „25 Ianuarie", Frăţia Musulmană, Partidul Wafd, Partidul Al Ghad al fostului candidat prezidenţial Azman Nour etc.) formează coaliţii capabile să formuleze revendicări politice clare, de genul rescrierii Constituţiei, eliberării deţinuţilor politici, anulării stării de urgenţă, judecării clanului Mubarak, reformării drastice a forţelor Ministerului de Interne.

„Nu m-am implicat până acum niciodată în politică, dar ­m-am gândit de multe ori s-o fac. Mă îndeamnă mulţi să candidez la Parlament, dar nu sunt sigur că sunt pregătit pentru aşa ceva. Fac deja tot ce pot pentru ţară şi nu vânez funcţii de stat. Vreau doar să mă asigur că vom avea democraţie adevărată în Egipt", spune Ahmed.

Despre actuala relaţie a revoluţionarilor cu armata, Ahmed spune că „nu prea există. Noi facem presiuni asupra lor, ei răspund într-un fel sau altul şi tot aşa... Dar nu vom avea o dictatură militară aici. Ca să se ­întâmple aşa ceva, ar trebui ca armata să calce pe tone de cadavre. Egiptul nu este Libia". Nici Frăţia Musulmană, atât de temută în Europa şi în Statele Unite, nu-l îngrijorează pe Ahmed. „Frăţia Musulmană nu reprezintă majoritatea cetăţenilor Egiptului. Cei mai mulţi dintre cei care au ieşit în stradă între 25 şi 28 ianuarie n-aveau nimic de-a face cu Frăţia. Erau tineri complet apolitici" precizează el. Bun cunoscător al istoriei recente a Europei de Est, Ahmed se teme totuşi de ceva: ca partidul lui Mubarak să nu rămână cumva la putere după o schimbare cosmetică de nume. Ahmed Naguib şi autorul articolului se cunosc de mulţi ani şi împărtăşesc o relaţie de prietenie.