Curse nucleare în Orientul Mijlociu

Deşi Israelul a fost primul stat nuclear al regiunii, Iranul urgentează statele arabe să-şi construiască propriile reactoare - spre profitul ofertanţilor din "statele responsabile" Iranul

Deşi Israelul a fost primul stat nuclear al regiunii, Iranul urgentează statele arabe să-şi construiască propriile reactoare - spre profitul ofertanţilor din "statele responsabile"

Iranul foloseşte minima cooperare cu AIEA ca să scape de noi sancţiuni ONU, din cauza îmbogăţirii uraniului în "scopurile paşnice" cărora SUA le întrevăd potenţialul militar. Pe fondul tensiunilor regionale dintre Teheran
şi Tel Aviv , vecinii arabi s-au lansat într-o grăbită cursă nucleară - cu concursul industriilor care forţează responsabilitatea "puterilor nucleare responsabile".

Dacă în Africa se află deja două centrale nucleare - ambele în Africa de Sud -, în Orientul Mijlociu există doar una, şi aceea încă în lucru: cea iraniană, de la Bushehr, a cărei construcţie a fost începută de Siemens, în 1975, pentru 4-6 miliarde dolari, şi continuată de Rusia - care a sistat de curând lucrările. Pe moment, Kremlinul este de partea Casei Albe, care acuză Iranul că foloseşte paravanul industriei nucleare civile pentru îmbogăţirea uraniului necesar unui arsenal atomic.

Decizii în lanţ

Context în care programele nucleare naţionale invocate în ultimul an de mai toate statele arabe nu se adresează atât nevoii de energie sau de reducere a poluării, ci competiţiei regionale cu statul persan - care, cu toată hărţuiala de la ONU, ar putea deţine arme nucleare într-un deceniu. Pentru satisfacerea acestei cereri - cu imense implicaţii politice, de securitate şi ecologice -, promotorii "renaşterii nucleare" au intrat într-o competiţie care grăbeşte apariţia încă altor state nucleare alături de Israel.

Franţa a semnat deja un acord de cooperare nucleară cu Libia şi a promis să participe la un program civil al Emiratelor Arabe Unite. Arabia Saudită şi cinci membre ale Consiliului Golfului au comandat "un studiu comun pentru folosirea tehnologiilor nucleare în scop paşnic".

Regele Abdullah al Iordaniei a discutat cumpărarea de reactoare canadiene cu apă grea. După ce au mai cochetat cu planuri atomice militare, Egiptul şi Turcia, principalii rivali ai Iranului în regiunile lor, au anunţat acum ambiţioase planuri nucleare civile.

Mubarak fiul a vorbit despre patru reactoare egiptene în următorul deceniu, iar Ankara va începe chiar anul acesta lucrul la primul din cele trei programate pentru viitorul apropiat. Global, Liga Arabă cerea, în martie, statelor membre să avanseze cu "utilizarea energiei atomice paşnice în toate domeniile dezvoltării". Ceea ce se consideră a fi victoria Iranului împotriva Israelului în Liban, cu mâna Hezbollah, a dat un nou imbold în această direcţie.

Cu ONU împotriva ONU

Teheranul invocă dreptul la producerea combustibililor pentru industria energonucleară, asigurat prin semnarea Tratatului de Nonproliferare Nucleară (TNN) - nesemnat de Israel, al cărui program nuclear neoficial a fost acceptat tacit de SUA încă din anii "60, nici de India, cu care Washingtonul a încheiat luna trecută un acord de cooperare nucleară civilă.

De la mijlocul anilor "90, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA), organismul de profil al ONU, suspectează Iranul că lucrează, de fapt, la un arsenal atomic. La un sit militar au fost găsite urme de uraniu, iar diagrame iraniene văzute de AIEA indicau modul de folosire a uraniului pentru confecţionarea focoaselor nucleare.

Refuzul Teheranului de a mai coopera cu AIEA - care i‑a adresat întrebări despre experimentele cu uraniu şi despre cantitatea de plutoniu deţinută - a dus la intervenţia Consiliului de Securitate (CS) al ONU.
Până acum, Iranul a respins două rezoluţii ale CS care îi cereau sistarea operaţiunilor de producere a plutoniului şi de îmbogăţire a uraniului, ambele necesare focoaselor atomice. Cei cinci membri ai CS pregătesc acum un al treilea set de sancţiuni.

Noua strategie a Iranului este o anumită cooperare a AIEA, care să reducă din acuzaţiile ce i se pot aduce în CS. La începutul lunii, o delegaţie a AIEA s-a aflat din nou la Teheran: nu s-a mai făcut nicio inspecţie, doar s-au discutat unele viitoare, la uzina de la Natanz - unde se află peste 2.000 de centrifuge pentru îmbogăţirea uraniului.

Luna trecută, inspectorii AIEA au fost admişi chiar şi la reactorul cu apă grea din oraşul industrial Arak, a cărui construcţie a fost oprită din aprilie, conform cerinţelor CS. Prilej pentru şeful AIEA, Mohammed El Baradei, să declare că Iranul şi-a încetinit ritmul programului nuclear - dar nu a sistat îmbogăţirea uraniului.

Programul israelian iese treptat la lumină

Avansul programului iranian plus recentele angajamente ale unor vecini ca Egiptul sau Iordania împing la declararea unui program nuclear oficial şi în Israel.

Executivi ai industriilor energetice şi atomice israeliene sunt citaţi pentru intenţia guvernamentală de construire, în opt ani, a unei centrale energonucleare de 2000 MW şi două miliarde de dolari. Rămâne însă precauţia liderilor israeliani de a recunoaşte un legendar arsenal atomic, aproximat la 100-200 rachete - şi de a distrage, astfel, atenţia de la ameninţarea iraniană.

Cel mai aproape a fost premierul Ehud Olmert, care aprecia, în primăvară, în Germania, că Iranul "aspiră să aibă arme nucleare, ca America, Franţa, Israel, Rusia".

Israelul colaborează cu AIEA, dar nu a semnat TNN - dacă ar face-o, ar trebui să accepte inspecţii internaţionale la complexul nuclear de la Dimona, unde legenda amplasează programul militar atomic israelian, şi ar indica, totodată, rolul furnizorilor internaţionali la un program nuclear ascuns.

Analistul Reuven Pedatzur, citat de Dominc Moran, corespondentul din Tel Aviv al International Relation and Security Network (ISN), descrie astfel beneficiile actualei politici de disimulare a Israelului: "… dacă nu faci parte din TNN nu există inspecţii şi dacă nu declari că ai arme nucleare, nu există sancţiuni ONU". Pe de altă parte, scurgerile de informaţii despre rachetele nucleare ale Israelului pot avea şi un efect pozitiv, de descurajare a Republicii Islamice - dacă nu agită prea tare restul statelor arabe.

Deocamdată, în ultimele luni s-au ascuţit tensiunile dintre Israel şi Egipt, tot pe chestiunea nucleară: în iunie, un expert nuclear egiptean a fost condamnat la 25 de ani de închisoare pentru vânzarea de secrete profesionale şi naţionale către Mossad.

Invers, Egiptul se îngrijorează de intenţiile evidente ale Israelului de a construi un nou reactor lângă frontiera egipteană. Se vorbeşte însă şi de punerea în comun a unui asemenea reactor printr-o cooperare atomică de felul celei energetice începute printr-un recent contract de exploatare a gazelor naturale.

Chiar dacă Israelul va iniţia oficial lucrările la un reactor comercial, se crede că modelul urmat va fi cel al Indiei, care, prin acordul din iulie cu SUA, şi-a separat programul nuclear civil de cel militar - la care, mai departe, nu oferă acces internaţional.

Ceea ce va contribui însă exact la accelerarea cursei înarmărilor nucleare în regiune, pentru că va rămâne neclar rolul oricărui nou reactor la vechiul program militar. Valabil şi în cazul vecinilor arabi, unde distincţia dintre utilizarea exclusiv civilă şi ramificaţiile militare va fi la fel de greu de făcut. Este de notat însă că, potrivit analiştilor citaţi de ISN, "statele arabe nu au perceput până acum Israelul ca pe un pericol, chiar dacă este o putere nucleară, în timp ce ascensiunea nucleară a Iranului o percep ca pe o ameninţare reală".

Secrete atomice din Algeria

Din Algeria sunt raportate semne că ar relua dezvoltarea unui program nuclear secret, stopat o vreme de presiunile americane, cu atât mai periculos cu cât ţara a fost lovită în ultimii ani de sângeroase atentate islamiste antiguvernamentale.

Algerul îşi anunţa în 1982 intenţia de a lansa un program atomic capabil să producă 10% din energia electrică a ţării bogate în petrol şi gaze. Un an mai târziu, China începea lucrul la reactorul Es Salam, de 15 MW, de la Ain Oussera, la 270 km sud de capitala algeriană. Dat în funcţiune în 1993, situl nuclear include şi un reactor de cercetare. Un al doilea reactor de cercetare, de producţie argentiniană, a fost construit la Druria, la alţi 20 km sud de Alger.

Din 1990 au început să sporească preocupările că Algeria ar fi purces la îmbogăţirea pe scară mică a combustibililor folosiţi - rememorează organizaţia de consultanţă în relaţii internaţionale ISA. Presa spaniolă a fost servită de serviciile secrete, în 1998, cu informaţia că Algeria ar putea produce în fiecare an circa trei kilograme de uraniu de calitatea necesară unei arme atomice - adică o bombă atomică pe an. La fel, experţi americani notau că desfăşurarea de rachete Sa-55 antibalistice la Ain Oussera ar semnala tocmai importanţa militară a locului.

În timp ce guvernul algerian spune că reactoarele ţării sunt folosite doar pentru cercetare, de pildă în scopul desalinizării sau congelării alimentelor, experţii apreciază că 15 MW depăşesc necesarul scopurilor ştiinţifice declarate. Mai mult, inspectorii Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) au descoperit la Ain Oussera că autorităţile algeriene nu au declarat câţiva litri de apă grea, 3 kg de uraniu îmbogăţit şi pelete de uraniu exportate de China - e drept, fără alte urme de înarmare nucleară.

Cu SUA, înainte şi înapoi

După descoperirea de către americani a facilităţilor nucleare, în 1991, Algeria a fost nevoită de presiunile SUA să semneze, în 1992, un acord de cooperare cu AIEA şi să devină, în 1995, membră a Tratatului de Nonproliferare Nucleară. Pe 9 iunie anul acesta, Algeria a semnat însă şi un protocol de cooperare viitoare în domeniul nuclear civil cu aliatul american - care ar trebui să poziţioneze SUA în fruntea listei contractorilor la care Algeria ar putea apela în caz că şi-ar dori sporirea cunoştinţelor şi instalaţiilor nucleare.

Că şi-o doreşte o arată şi memorandumul de înţelegere semnat, în ianuarie, cu Rusia tot în materie de dezvoltare nucleară - parte a interesului rusesc pentru dezvoltarea zăcămintelor de petrol şi gaze ale Algeriei. Franţa a respins un document similar, din cauza rezervelor asupra viitorului programului nuclear algerian. Coreea de Sud s-a arătat însă de acord cu exportul de know-how atomic contra importul de hidrocarburi algeriene. La fel, China îşi menţine cel puţin rolul de la Ain Oussera.

Mai departe, continuă ISA, Algeria se ţine aproape de statele nealiniate care se opun AIEA, prin care SUA şi Rusia vor să controleze comerţul mondial cu combustibili nucleari şi operaţiunile de procesare. De pildă, Algeria susţine dreptul Iranului la operaţiuni atomice. Prilej pentru Teheran să ofere Algerului "expertiză în domeniul petrolului, gazelor şi energiei nucleare".

Misiunea Washingtonului în Algeria este acum dublă: să prevină extinderea influenţei iraniene în Africa de Nord, dar şi dezvoltarea unor capacităţi algeriene autonome de îmbogăţire a uraniului şi de reprocesare. Cu atât mai preocupante sunt facilităţile nucleare algeriene cu cât seria de atacuri teroriste de anul acesta au vizat oficiali guvernamentali şi amplasamente ale armatei şi poliţiei.

Grupul Salafist pentru Rugă şi Luptă, ultima mare mişcare islamistă insurgentă din ţără, şi-a asumat rolul reprezentării al-Qaida în Maghreb, prin atacarea unor instalaţii de petrol şi gaze esenţiale pentru economia naţională - şi a celor nucleare?

Franţa ajută bogata Libie

Chiar şi guvernul german a criticat graba preşedintelui francez de a semna un acord de cooperare nucleară cu Libia, întrucât acesta nu este tocmai un act bilateral. Aflat la Tripoli în timpul rezolvării crizei infirmierelor bulgare, preşedintele Nicholas Sarkozy a promis unui marţial colonel Gaddafi o centrală nucleară. Centrala ar urma să fie construită de Areva: în schimbul accesului celui mai mare grup energonuclear din lume la cele 1.600 tone de uraniu stocate de Libia şi la alte rezerve libiene neexplorate încă. Numai că Siemens are 34% din Framatome, un joint-venture împreună cu Areva, iar Germania a oferit, anterior, Libiei tehnologii de energie regenerabilă, dar fără succes. De partea sa, Sarkozy apără cooperarea nucleară a Franţei cu Libia, de vreme ce un stat care, mai nou, respectă legislaţia internaţională poate deţine o industrie nucleară civilă.