Cum să nu rezolvi o criză

Au trecut peste trei ani şi jumătate de la prăbuşirea Lehman Brothers. În tot acest răstimp, zona euro a flirtat în mod repetat cu catastrofa financiară. Christine Lagarde, care conduce acum Fondul Monetar Internaţional, menit să ajute ţările să supravieţuiască unor astfel de catastrofe, a reuşit doar să bandajeze superficial rănile produse de situaţia economică.

„Stingerea" zonei euro, dacă se va ajunge la asta, ar fi devastatoare pentru Europa, conducând la creşterea şomajului şi la scăderea economiilor de pe continent. Va afecta şi SUA, fiind o grea lovitură dată planurilor preşedintelui Obama de a câştiga un nou mandat la şefia Casei Albe. Parafrazând-o pe Lagarde, nu este doar o problemă a Europei.

Americanii şi europenii au răspuns în mod diferit la criză. Autorităţile SUA au aprobat împrumuturi pentru a împiedica un colaps bancar şi, probabil, o depresiune. În zona euro, nu există o entitate care să acorde astfel de împrumuturi. Germania, care a avut mereu bani, refuză să facă asta, iar Banca Centrală Europeană este constrânsă de politici. Săptămâna trecută, această instituţie a refuzat să scadă dobânzile, pentru că, spune preşedintele băncii, „nu ar fi corect să suplinească lipsa de acţiune a altor instituţii".

Răspunsul liderilor europeni a fost neconvingător. Decizia de a împrumuta Spania cu 100 de miliarde de euro pentru a salva sistemul bancar al acestei ţări este tipică. E puţin probabil ca bani să fie suficienţi. Apoi, ajutorul nu va fi de prea mare folos Spaniei, care se confruntă cu o rată a şomajului de aproape 25%.

America are un guvern, zona euro are 17. Germanii s-au săturat să li se ceară să-i salveze pe greci. Grecii s-au săturat de austeritate. Noul preşedinte al Franţei, François Hollande, a vorbit despre renegocierea tratatului fiscal. Şi exemplele pot continua. S-a afirmat des că Europa are nevoie de o mai bună integrare politică şi fiscală pentru a salva euro, dar nu există voinţa politică necesară în acest sens şi este puţin probabil ca aceasta să existe.