Cum „a pierdut“ UE vecinii de la Mediterană

Relaţiile dintre Europa şi ţările de la Mediterană au fost întotdeauna speciale, prin prisma legăturilor coloniale, dar şi a îngrijorării privind migraţia. Relaţia a fost „oficializată“ în 1995, când, prin „Procesul de la Barcelona.

Uniunea pentru Mediterana", europenii îşi propuneau crearea unui spaţiu al stabilităţii, securităţii şi prosperităţii economice în zona mediteraneeană. În 2004 a fost lansată Politica de Vecinătate, pentru ca în 2007 să fie relansată cu pompă şi fast, la apelul preşedintelui francez, Nicolas Sarkozy, Uniunea pentru Mediterana. De atunci însă prea multe nu s-au mai mişcat din loc, iar zilele trecute, Ministerul egiptean de Externe o sfătuia pe şefa diplomaţiei UE, să nu viziteze Cairo, după ce Catherine Ashton îşi exprimase această intenţie. Strategia europeană la Mediterana s-a prăbuşit piesă cu piesă în ultimii ani. Potrivit expertului Richard Gowan de la „European Council on Foreign Relations", un prim pas greşit a fost îndepărtarea Turciei de UE.

După ce Franţa şi Germania s-au opus aderării Turciei la spaţiul comunitar, Ankara a început să aibă aspiraţii de jucător regional. Administraţiile Bush şi Obama au reuşit să îndepărteze UE din rezolvarea conflictului israeliano-palestinian, iar politicienii libanezi prooccidentali, cărora europenii le acordaseră sprijin, au pierdut bătălia cu Hezbollahul la Beirut. În Egipt, UE nu prea are loc, SUA oferind ajutoare financiare importante.

De altfel, Turcia, nu Egiptul reprezintă cheia, dacă UE vrea să mai joace vreun rol în zona Mediteranei, crede Richard Gowan. Bruxelles-ul trebuie să-şi revitalizeze parteneriatul strategic cu Turcia, să discute cu Ankara despre stabilizarea Libanului şi, cea mai grea sarcină, să reîntărească forţele palestiniene moderate.