Cât de coerentă e politica de coeziune a României?

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Politica de coeziune a Uniunii Europene şi-a fixat ca obiectiv să reducă diferenţa între nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni. În România, se întâmplă pe dos. Statele care au aplicat corect politica de coeziune europeană au avut rezultate excelente precum creşterea investiţiilor, a locurilor de muncă, a PIB. Într-un cuvânt, stabilitate pe termen lung.

În schimb, în România, după un deceniu de "aplicare" a politicii de dezvoltare regională, discrepanţele faţă de celelalte state membre s-au adâncit. Şi totuşi, şansa României de a se dezvolta este legată de politica europeană de coeziune.

Citiţi şi:

UE pregăteşte mecanisme de acţiune rapidă în caz de catastrofe naturale

În Europa şi în toată lumea se dezbat zilnic căile de ieşire din actuala criză economică şi mai ales proiecte şi modele de evoluţie post-criză. Statele membre ale Uniunii Europene, formaţiunile politice europene, partenerii sociali discută foarte intens despre politica de coeziune economică, socială şi teritorială.

Se speră ca în toamna acestui an să se ajungă la un consens politic privind viitorul politicii europene de coeziune. Ar urma ca, până în primăvara 2012, să se deruleze un "dialog strategic" între statele membre şi instituţiile europene, care se va finaliza prin elaborarea unui proiect de Cadru Strategic European de Dezvoltare.

Este foarte simplu de sesizat că acest "dialog strategic" se va desfăşura concomitent cu negocierile pentru cadrul financiar 2014-2020. Aşadar, dezbaterea politicii europene de coeziune are în vedere opţiunile de dezvoltare a Uniunii Europene, dar şi modul cum se va întocmi viitorul buget european. Ambele aspecte interesează România, în gradul cel mai înalt.

Glosarul Uniunii Europene spune că termenul "coeziune economică şi socială" exprimă solidaritatea statelor membre şi regiunilor europene. Dar politica europeană de coeziune nu este un instrument redistributiv pentru a susţine consumul. Valoarea adaugată a acestei politici constă în crearea unor bunuri comune, precum intensificarea integrării/convergenţei, solidaritatea şi parteneriatul, dezvoltarea capacităţii administrative, întărirea competitivităţii şi realizarea priorităţilor interne şi externe ale Uniunii Europene.

Politicii de coeziune îi este alocată a doua mare felie din bugetul Uniunii (după Politica Agricola Comună). Ea contribuie la dezvoltarea Pieţei Interne, iar în viitor va accentua şi asupra inovării, economiei cunoaşterii, accesibilităţii la servicii de interes economic general (TEN, infrastructura socială etc.), politicii de mediu şi prevenirii riscului.

Impactul politicii de coeziune, în statele membre care au aplicat-o riguros, a fost: creşterea investiţiilor publice şi private pentru dezvoltarea regională, creşterea PIB şi a convergenţei, crearea de locuri de muncă şi utilizarea judicioasă a resurselor umane, creşterea capitalului fizic şi a capitalului uman, mai buna gestionare a resurselor regionale şi locale, stabilitate financiară pe durată lungă. Fostul comisar pentru dezvoltare regională, Michel Barnier, spunea că aplicarea politicii europene de coeziune a reuşit să reducă discrepanţele şi inegalităţile economice şi sociale în spaţiul european.

O aplicare păguboasă

Din păcate nu acelaşi lucru se poate susţine despre România unde, după un deceniu de "aplicare" a politicii de dezvoltare regională, discrepanţele s-au adâncit. Consultând cele mai recente documente europene în materie, se constată că România poate fi calificată, cu indulgenţă, ca fiind pe lângă politica de coeziune. Raportul Comisiei Europene despre convergenţă (2010) releva că ţara noastră nu îndeplineşte nici unul dintre criteriile convergenţei. Opinia Consiliului este că, în ultimii ani, România a avut o evoluţie dezechilibrată, motiv pentru care actuala criză ar putea afecta potenţialul de creştere a ţării, pe termen mediu.

În acest context, Consiliul recomanda realizarea unor reforme structurale care să favorizeze potenţialul de creştere a ţării, astfel fiind ajutată şi sustenabilitatea finanţelor publice. Şi mai spune Consiliul: "Măsuri concrete ar trebui luate pentru a accelera absorbţia Fondurilor Structurale, pentru că acestea vor permite sporirea investiţiei în creşterea de durata lungă, fără a afecta ţintele agreate pentru deficitul bugetar".

Principalele subiecte care se discută, în legătură cu politica europeană de coeziune, sunt: priorităţile şi mărimea bugetului, managementul programelor, impactul şi reglementările, costuri administrative. Dacă toate statele membre sunt de acord că politica de coeziune trebuie să continue, diferenţele se multiplică atunci când se ajunge la buget şi costuri, la priorităţi şi evaluarea impactului. Statele membre net contributoare atrag atenţia că viitorul buget al Uniunii Europene va fi negociat pornindu-se de la situaţia creată de criza economică şi existenţa deficitelor publice uriaşe.

Totodată, statele cele mai avansate consideră că viitoarea politică de coeziune ar trebui să ţină seama nu doar de problemele speciale ale anumitor regiuni sărace, ci să sprijine şi potenţialul de competitivitate al regiunilor mai dezvoltate, inclusiv al marilor aglomerări urbane. În schimb, pentru Noile State Membre rămâne o problemă gravă decalajul de dezvoltare între diferite regiuni, situaţia infrastructurii, nivelul şomajului etc.

Adunarea Europeană a Regiunilor recomandă, pentru politica de coeziune post-2013, o abordare care să ţină cont de specificitatea locului, chiar dacă acceptă principiul de a nu fi orientată doar către regiunile sărace. Iar unele municipalităţi europene solicită ca viitoarea politică de coeziune să fie un instrument pentru rezolvarea problemelor generate de contextul globalizării şi presiunea competitivităţii. Acestui aspect, "Eurocities" îi adaugă argumentul necesităţii reducerii disparităţilor, întrucât acestea duc şi la fluxuri crescute de migraţii, favorizează şi partidele naţionalist-xenofobe.

În acest stadiu al dezbaterii, unii membri ai Comisiei Europene au intervenit accidental, fără o fundamentare de impact, ci  pornind de la aşa-zise orientări strategice generale. Motiv pentru care Adunarea Europeană a Regiunilor a transmis o scrisoare deschisă preşedintelui J.M.Barosso, iar Comitetul pentru Dezvoltare Regională al Parlamentului European a prezentat o poziţie (13 iulie a.c.), susţinând că politica de coeziune este esenţială pentru procesul integrării europene şi trebuie respinse orice tentative de re-naţionalizare a acestei politici.

Deja mai multe state membre şi-au elaborat poziţia faţă de viitorul politicii de coeziune. În 18 august, guvernul de la Varşovia a adoptat poziţia Poloniei în acest subiect. Polonia consideră politica europeană de coeziune ca un instrument de bază pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare a întregii Uniuni Europene, ca un promotor al abordării integrate/multi-sectoriale. Varşovia subliniază că nu agreează extragerea din pachetul politicii de coeziune a Fondului Social European şi a Fondului de Coeziune. Se vede şi contribuţia fostului comisar Danuta Hubner, care a declanşat recenta dezbatere (vezi Raportul Baraca), dar şi experienţa pozitivă a Poloniei în aplicarea politicii de coeziune.

Nu am cunostinţă ca guvernul de la Bucureşti să fi adoptat poziţia României, iar dezbaterea publică de la noi nu a fost preocupată de tema politicii de coeziune, exceptând poate puseurile politicianiste referitoare la regionalism-etnicism. De altminteri, însuşi termenul "coeziune" sună palid în România de azi. Cu toate acestea, credem că şi România va sprijini o pondere însemnată a politicii de coeziune în totalul bugetului Uniunii Europene, pentru 2014-2020. Este evident că România are interesul de a se menţine atenţia asupra regiunilor sărace. În mod sigur, diriguitorii din Bucureşti vor susţine principiul alocărilor naţionale şi locale. În privinţa celorlaltor aspecte, probabil se vor "împrumuta" opinii de la Comisie şi alte state membre, precum Polonia.

Un handicap major al României, în negocierile europene privind viitoarea politică de coeziune, consta în slabele rezultate în aplicarea actualei politici, inclusiv mediocra absorbţie a Fondurilor Structurale. Un studiu recent avertizează că România, prin incapacitatea (macro-economică, administrativă, financiară) de absorbţie, primejduieşte cererea de transferuri de Fonduri Structurale pentru alte state membre, deşi datorită situaţiei ei social-economice (sărăciei) s-ar justifica chiar o sporire a sumei pentru dezvoltare regională şi coeziune, în 2014-2020.

Tot recent, un alt raport arăta că un nivel rezonabil pentru costurile administrative ale implementării politicii de coeziune a Uniunii Europene este de 3-4% din totalul cheltuielilor eligibile. În ceea ce priveşte România, documentul amintit evaluează aceste costuri la cca.6%, iar pentru câteva capitole ţara noastră este chiar menţionată ca având supra-costuri.

Jacques Delors, considerat "părinte" al politicii europene de coeziune, spunea recent că spiritul acestei politici a urmărit "echilibrarea liberalizării pieţei şi politica de concurenţă prin cooperare şi redistribuire". El susţine că, astăzi, e nevoie de o politica europeană de coeziune şi mai ambiţioasă, care să facă faţă provocărilor demografice, economiei bazată pe cunoaştere şi globalizării. Iar România are un interes vital să se încadreze cât mai repede şi eficient în actuala şi viitoarea politică europeană de coeziune!

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internationale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său, au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009 a fost ministru pentru Afaceri Europene.

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite