Care vor fi consecinţele dezvăluirilor Wikileaks?
0
Prin publicarea a sute de telegrame confidenţiale şi prin ameninţarea că va divulga alte sute de mii asemenea mesaje, Wikileaks a reuşit, fără îndoială, să scandalizeze întregul establishment politic mondial. Foreign Policy România a stat de vorbă cu experţi şi diplomaţi americani pentru a afla în ce direcţii se vor îndrepta aceste schimbări. Aceştia consideră că telegramele vor schimba felul în care funcţjonează diploma
Sumarul dezbaterii online: Cui foloseşte wikileaks? Cine-l atacă, cine-l apără?
Eforturile susţinute ale organizaţiei de a aduce la lumina zilei maşinaţiunile mai-marilor lumii au galvanizat o mulţime de mişcări anti-guvernamentale: de la activişti de stânga supăraţi pe "dictatura" Statelor Unite, la anarhişti supăraţi pe "dictatura" tuturor structurilor statale, la libertarieni convinşi de necesitatea unei libertăţi de expresie absolute, la hackeri bucuroşi de ocazia de a se lua la trântă cu Big Brother. Atât apărătorii cât şi detractorii Wikileaks, însă, sunt de acord în general că recentul val de scurgeri informaţionale reprezintă un eveniment fără pereche care va schimba pentru totdeauna peisajul politic internaţional.
Ce anume se va schimba şi în ce măsură sunt două chestiuni care fac la momentul actual subiectul unor dispute acerbe între numeroşi specialişti în afaceri externe, siguranţă naţională şi legislaţie internaţională. Foreign Policy România a stat de vorbă cu o serie de astfel de experţi, precum şi cu doi foşti ambasadori americani, şi le-a pus o întrebare simplă: Care vor fi consecinţele cazului WikiLeaks? Răspunsurile interlocutorilor noştri au atins o gamă largă de domenii: diplomaţie, spionaj, criminalitate, relaţia stat-presă, teorie democratică şi politici în domeniul telecomunicaţiilor.
"Regulile jocului se vor schimba"
Pe termen scurt, cel mai important efect al divulgării telegramelor secrete va fi pierderea încrederii politicienilor străini în diplomaţii americani şi, pe cale de consecinţă, subminarea întregii politici externe a celei mai influente ţări din lume. Aceasta este concluzia foştilor ambasadori americani contactaţi de către Foreign Policy România. "Toţi profesioniştii, fie că e vorba de medici, preoţi, avocaţi sau diplomaţi, au nevoie de o oarecare doză de confidenţialitate ca să-şi facă treaba bine" spune James Collins, fost ambasador al Americii în Rusia între anii 1997 - 2001 şi actual director al Programului Rusia şi Eurasia din cadrul Carnegie Endowment for International Peace. "O mulţime de persoane care au discutat de-a lungul anilor cu diplomaţii americani au făcut-o doar pentru că aveau garanţia confidenţialităţii. Acum, dintr-o dată, această confidenţialitate a dispărut. Pentru unii dintre ei, această pierdere le pune însăşi viaţa în pericol. Alţii se vor simţi foarte jenaţi. Iar altora probabil că nici nu le va păsa. Dar părerea mea e că lucrul cel mai greu de reparat va fi încrederea dintre diplomaţi şi sursele lor de informaţie. Din acest punct de vedere, cel care a furat iniţial aceste mesaje de la stat şi le-a făcut apoi publice a făcut un mare rău diplomaţiei Statelor Unite" încheie Collins.
Nici Kenneth Brill, fost ambasador al Americii în Cipru şi în India, nu vede cu ochi buni "exerciţiul de transparenţă" al Wikileaks. "Episodul Wikileaks va schimba în mod sigur regulile jocului pentru mulţi diplomaţi. La ora actuală, dacă eşti un diplomat american în Orientul Mijlociu care încearcă să negocieze cu israelienii şi cu palestinienii, vei avea parte de interlocutori care vor ezita să discute cu tine. Mi s-a întâmplat şi mie în trecut să mi se publice mesaje diplomatice şi ştiu care este efectul scurgerilor de informaţii de acest fel. Ne împiedică să ne facem treaba. De exemplu, în Cipru noi făceam de multe ori legătura între cele două tabere, pentru că acestea ori nu vroiau, ori nu puteau să vorbescă una cu alta. Deseori, vorbeau cu noi cu mai multe sinceritate decât vorbeau chiar şi cu reprezentanţii ONU. Dacă ar fi căpătat impresia că aceste discuţii ar putea fi dezvăluite în public, procesul de pace din Cipru ar fi fost profund afectat. Ca să ajungi să faci pace trebuie mai întâi să poţi să negociezi la modul confidenţial, până pui la punct ceva ce poate fi anunţat tuturora. Unii se plâng că în ziua de azi forţa brută tinde să fie mai des folosită decât diplomaţia. Păi dacă eşti în favoarea diplomaţiei, n-ar trebui să o subminezi!" spune Brill.
Ambii ambasadori atrag atenţia că efectele cele mai importante ale fenomenului WikiLeaks vor fi probabil cele mai greu de detectat. Mai precis, chiar dacă diplomaţii americani vor găsi până la urmă o cale de a-şi continua treaba în lume, mesajele trimise de către ei acasă, la Ministerul de Externe din Washington, s-ar putea schimba - nu cantitativ, ci la modul subtil, în unele puncte esenţiale. Trăind cu temerea că fiecare cuvânt din corespondenţa cu omologii lor ar putea fi imediat publicat într-un ziar, diplomaţii din întreaga lume, precum şi sursele lor, vor prefera să transmită mesaje "blânde", necontroversate. Consecinţa acestor inhibiţii va fi trasmiterea către centrală a unor informaţii cosmetizate, neconforme cu realitatea, care ar putea mai apoi determina o serie de iniţiative guvernmentale dezastruoase.
"Unii cred că americanii sunt nişte oi"
Cotidianul „The Guardian“ a construit el însuşi o bază de date cu documentele obţinute de la WikiLeaks
Nu toată lumea, însă, este de acord cu afirmaţia că Wikileaks pune în pericol siguranţa naţională a Americii. Unii chiar consideră organizaţia lui Julian Assange a fi de-a dreptul salvatoarea democraţiei americane! Aceasta este părerea lui Bob McChesney, profesor de comunicare la University of Illinois at Urbana-Champaign. "Ceea ce face WikilLeaks reprezintă un lucru extrem de valoros. Activitatea lor este însuşi motivul pentru care libertatea de expresie este o piesă atât de importantă în societatea democratică americană. Ar trebui să-i aplaudăm pentru ceea ce fac. America este la ora actuală un imperiu militar care ţine la secret cantităţi imense de informaţii. Poporul care, teoretic, ar trebui să deţină puterea, habar nu are ce face statul. Dacă am învăţat ceva din istorie, este că pentru fiecare fir de informaţie care într-adevăr trebuie ţinut secret pentru a proteja viaţa cuiva, există o sută de milioane de alte informaţii care sunt ţinute secret doar pentru că ar dovedi că statul îşi minte cetăţenii. Aşa că nu mi-e milă de aceşti ambasadori. Rolul presei într-o democraţie nu e să le facă lor munca mai uşoară, ci să găsească adevărul şi să-l comunice poporului. Acei diplomaţi care spun că presa ar trebui să ascundă adevărul ca să le fie lor mai uşor ar trebui să fie concediaţi!" spune profesorul.
Cunoscut în mediile universitare pentru criticile sale usturătoare la adresa abuzurilor statului şi marilor corporaţii americane, McChesney oferă o analiză a cazului WikiLeaks în contextul declinului iminent - după părerea sa - al influenţei Statelor Unite pe scena internaţională. "America îşi dă acum seama că există un conflict inerent între imperiu şi democraţie. Cînd eşti un imperiu care are sute de baze militare de-a lungul şi de-a latul întregului glob şi care poartă războaie peste tot, vei tinde să ţii secrete, să permiţi să se dezvolte inegalitatea socială, să fii corupt şi să iei mită. James Madison spunea că nu poţi să fii permanent în război şi să-ţi păstrezi în acelaşi timp şi libertatea. Ori una, ori alta. Asta este miza aici. Nu ştiu cum se va termina toată această afacere, dar aceasta este una dintre cele mai importante chestiuni cu care se va confrunta următoarea generaţie americană: când vom cădea de sus, de unde suntem acum, vom avea o aterizare uşoară sau vom ateriza ca mai toate fostele imperii, înconjuraţi de conflict şi de corupţie? Unii cred că americanii sunt nişte oi care au nevoie de un păstor să le spună unde să meargă. America nu mai este o democraţie. Şi în războiul dintre democraţie şi imperiu, eu voi fi întotdeauna de partea democraţiei" conchide McChesney.
"Ziarele sunt complice!"
Politicienii şi consumatorii de ştiri internaţionale nu sunt singurii care urmăresc desfăşurarea cazului WikiLeaks, în toate ramificaţiile sale. Şi jurnaliştii şi criticii de mass-media simt efectele scandalului, în special în sensul redefinirii responsabilităţilor presei în faţa chestiunilor de siguranţă naţională. WikiLeaks nu a fost cea care a furat telegramele secrete de la statul american, ci le-a primit de la altcineva, ulterior făcându-le publice pe site-ul său. (Autorităţile americane l-au acuzat pe un simplu soldat de sustragerea unui volum imens de informaţii dintr-o bază de date la care nici n-ar fi trebuit să aibă acces). Din acest punct de vedere, Wikileaks a acţionat exact aşa cum au făcut-o şi prestigioasele ziare The New York Times, The Guardian, El País, Le Monde sau Der Spiegel.
Julian Assange, fondatorul WikiLeaks, spunea într-un articol publicat într-un ziar australian că organizaţia sa a inventat un tip nou de jurnalism: jurnalismul ştiinţific. Tot aşa cum autorii articolelor ştiinţifice, din domeniul chimiei, spre exemplu, îşi pun metodologiile şi sursele la dispoziţia cititorilor, Wikileaks îi va oferi publicului său documentele originale pe baza cărora s-au construit articolele de ştire. Nu toată lumea, însă, e gata să recunoască Wikileaks drept o sursă legitimă de informaţie jurnalistică. "Cei de la Wikileaks nu sunt jurnalişti profesionişti. Jurnaliştii adevăraţi caută ştiri, pun întrebări celor care au putere de decizie. Nu cred că a da drumul la cantităţi masive de informaţii secrete înseamnă a face jurnalism" spune David Schanzer, profesor de politici publice la Duke University.
Însă chiar dacă punem la îndoială calitatea de jurnalişti a creatorilor Wikileaks, dilema publicării unor documente secrete furate de la stat rămâne extrem de relevantă pentru acele organizaţii al căror scop jurnalistic nu poate fi negat. The New York Times, spre exemplu, a publicat zeci de telegrame secrete şi a făcut tot posibilul să-şi justifice comportamentul, spunând că dreptul cetăţenilor de a şti cum hotărăşte statul când şi cum să meargă la război are prioritate asupra necesităţii de a păstra confidenţialitatea rapoartelor. Argumentele ziarului i-au mulţumit pe mulţi americani, obişnuiţi fiind cu o presă care se bucură, prin lege, de o largă libertate de expresie. Dar au fost şi destule voci care i-au acuzat pe jurnaliştii de la Times, dacă nu de trădare, atunci măcar de iresponsabilitate. "Ziarele sunt complice la ceea ce a făcut WikiLeaks. Chiar dacă au dreptul legal de a publica aceste informaţii, nu trebuiau să o facă. Ar trebui să le fie ruşine!" spune Kori Schake, cercetător la Hoover Institution, profesor de studii de siguranţă internaţională la Academia Militară a Statelor Unite şi fostă consilieră pe probleme de apărare şi afaceri internaţionale a tandemului electoral McCain-Palin.
Cenzura Internetului
În sfârşit, un alt domeniu în care episodul Wikileaks ar putea avea consecinţe drastice este libertatea şi neutralitatea Internetului. La scurt timp după ce dezvăluirile site-ului au atras dezaprobarea publică a autorităţilor americane, o serie de mega-companii internaţionale, cum ar fi Amazon, Mastercard sau PayPal, şi-au întrerupt colaborările cu Wikileaks şi cu Julian Assange pe motivul că aceştia nu ar fi respectat condiţiile contractuale. Amazon şi-a anunţat decizia de a tăia toate legăturile comerciale cu Wikileaks la o zi după ce senatorul independent Joseph Lieberman a sunat compania pentru a întreba dacă Amazon are intenţia de a da afară site-ul de pe serverele sale. De aici şi până la bănuiala că senatorul a pus presiune politică pe o entitate comercială n-a fost decât un pas. Iar implicaţiile unei asemenea presupuse relaţii nepotrivite între un reprezentant al puterii politice şi sfera privată economică sunt îngrijorătoare pentru mulţi - mai ales că ar putea fi vorba aici şi de cenzura Internetului.
"Timp de două decenii, am trăit cu iluzia că Internetul este o tehnologie magică care nu poate fi cenzurată", spune Robert McChesney. "Şi acum vedem că cenzura e posibilă pentru că Internetul a creat monopoluri vaste de genul Google, Amazon sau Yahoo!. Aceste monopoluri au o putere imensă dar depind de guvern pentru tot felul de licenţe şi privilegii şi pentru a rămâne monopoluri - contrar legii. Aşa că dacă vine guvernul la ele şi le spune "Uite ce vrem noi să faceţi", ele se vor conforma. Şi au puterea de a cenzura Internetul la modul foarte eficient. E înspăimântător! Nu vreau să cad în dramatism aici, dar atunci când guvernul colaborează cu entităţi comerciale imense pentru a încălca legea se cheamă că avem fascism. Şi, să fiu sincer, a asta îmi miroase în cazul ăsta" concluzionează profesorul.
WikiLeaks, însă, nu este total lipsită de puteri legale, spune Tracy Westen, fondatorul şi CEO-ul Centrului pentru Studii Guvernamentale din Los Angeles. "Să presupunem că Wikileaks dă Amazon-ul sau Mastercard-ul în judecată. Ei pot ori să acuze guvernul că a forţat aceste companii să le taie creditul, ori să acuze companiile că au conspirat să îi limiteze WikiLeaks dreptul la libera exprimare. E greu de dovedit aşa ceva, dar se poate" spune Westen.
Precedentul "Documentele Pentagonului"
Istoricii presei americane atrag atenţia că WikiLeaks nu este nici pe departe prima sursă de informaţie care a publicat documente secrete în ciuda dezaprobării furioase a autorităţilor americane. Cazul cel mai celebru în acest sens este aşa-numitul caz al Documentelor Pentagonului ("Pentagon Papers"), care a pus faţă în faţă administraţia lui Richard Nixon şi ziarul The New York Times. În 1967, ministrul de Externe al Americii, Robert McNamara, a ordonat elaborarea unui raport amănunţit despre rolul istoric al Statelor Unite în Vietnam.
Nu mai puţin de 35 de cercetători au lucrat la acest raport vreme de un an. Versiunea finală a avut mai bine de 7.000 de pagini. Fără a lua în considerare sensibilităţile politice ale conducătoriilor ţării, cercetătorii au descris veridic contribuţia Americii la haosul din Vietnam, folosindu-se de mii de documente oficiale guvernamentale. Concluziile raportului au fost neplăcute. Deşi guvernul declarase sus şi tare că America nu luase parte la prima fază a ostilităţiilor din regiune, adevărul era că avioanele americane bombardaseră comuniştii în Laosul vecin. Deşi guvernul se arăta în public convins că poporul vietnamez e de partea aliaţiilor Americii din Vietnamul de Sud şi că îi urăşte pe comuniştii din nord, adevărul - cunoscut cât se poate de bine de către oficialii americani - era că guvernul sud-vietnamez avea puternice tendinţe fasciste, iar mişcarea comunistă se bucura de o imensă popularitate atât în Vietnamul de Nord, cât şi în cel de Sud.
Supărat că autorităţile nu păreau a avea de gând să facă public raportul, unul dintre cercetători, Daniel Ellsberg, a trimis ziarului The New York Times o copie. Pe 13 iunie 1971, ziarul new-yorkez a început publicarea Documentelor Pentagonului. După trei episoade publicate, guvernul a reuşit să convingă un judecător să ordone ziarului să înceteze publicarea raportului. Unsprezece zile mai târziu, cazul a ajuns în faţa Curţii Supreme a Statelor Unite, care a decis că guvernul nu are dreptul să oprească un ziar de la publicarea niciunui fel de informaţie. Curtea a apreciat că The New York Times a adus un serviciu ţării, dezvăluind minciunile autorităţilor în cazul războiului din Vietnam. La ora actuală, studenţii de la Jurnalistică din universităţile americane învaţă că dosarul "Documentele Pentagonului" a reprezentat o mare victorie pentru presa democratică şi pentru apărătorii dreptului la libera exprimare.
Analogia Dosarele Pentagonului - WikiLeaks nu este acceptată de toată lumea. În cazul Documentelor Pentagonului, "persoana care a stat la originea scurgerilor informaţionale făcea parte din aparatul guvernamental de decizie şi ştia exact ce face. Nu a plecat la pescuit cu o plasă mare fără să-i pese ce prinde" spune fostul ambasador Kenneth Brill. Cu toate acestea, însuşi Daniel Ellsberg, sursa Documentelor Pentagonului acum 40 de ani, a validat analogia şi a îndemnat toţi clienţii Amazon să boicoteze compania din cauza acţiunilor luate de aceasta împotriva WikiLeaks.
Legea Spionajului
Când vine vorba de punerea sub acuzare în Statele Unite a capilor WikiLeaks (şi vine vorba deseori), autorităţile americane dau din colţ în colţ dintr-un motiv simplu: nu prea au cu ce legi să lucreze. Julian Assange nu este cetăţean american, aşa că nu poate fi acuzat de trădare. Singura lege care s-ar potrivi oarecum este Legea Spionajului din 1917 ("Espionage Act"), care pedepseşte posesia şi diseminarea fără permisiune a oricăror documente referitoare la siguranţa naţională. De-a lungul timpului, autorităţile americane s-au folosit de Legea Spionajului pentru a băga la închisoare persoane care fuseseră la originea unor scurgeri de informaţie, însă nu şi persoane care doar primiseră şi publicaseră astfel de informaţii secrete.
"Legea Spionajului nu diferenţiază între jurnalişti şi ne-jurnalişti, aşa că nu contează dacă cei de la WikiLeaks sunt jurnalişti sau nu" explică Lucy Dalglish, director executiv al Comitetului Reporterilor pentru Libertatea Presei. Nu cred că guvernul are de gând să pună pe cineva sub acuzare cu ajutorul Legii Spionajului. Ce mă îngrijorează, însă, este faptul că unii membrii ai Congresului au anunţat că intenţionează să schimbe această lege în aşa fel încât să aibă în vedere mai multe persoane şi să aibă incidenţă în mai multe situaţii. Asta m-ar deranja enorm!" spune Dalglish.
Răzvan Sibii este conferenţiar la Universitatea Massachusetts Amherst , unde predă jurnalismul, şi corespondent al ziarului Adevărul.
Se încarcă comentariile...
