Arta supravieţuirii la Bagdad

Printre tirurile de rachetă şi atentatele sinucigaşe, locuitorii din capitala irakiană se străduiesc să ducă o viaţă normală Viaţa de zi cu zi a locuitorilor din Bagdad seamănă cu

Printre tirurile de rachetă şi atentatele sinucigaşe, locuitorii din capitala irakiană se străduiesc să ducă o viaţă normală

Viaţa de zi cu zi a locuitorilor din Bagdad seamănă cu o cursă cu obstacole. După invazia americană din 2003, aproape nimic nu mai aduce aminte de vechiul Babilon. Doar expresia "Chako mako?" ("merge sau nu?"), folosită de irakieni atunci când se întâlnesc, a rămas neschimbată.

Vizitatorul este izbit de stratul gros de pâclă care parcă a pus stăpânire pe capitala irakiană. Dificil de spus dacă este vorba de ceaţă sau de fumul degajat de bombe şi clădirile incendiate. În locul unde a fost inventat primul sistem de măsurare a zilei din lume, nu prea mai poţi deosebi dimineaţa de amiază.

Unii irakieni, făcând haz de necaz, socotesc trecerea unei zile în funcţie de ritmul exploziilor şi de numărul cadavrelor. Dacă întrebi un irakian cât este ceasul, s-ar putea să-ţi răspundă, în loc de 10.30, că este a 10-a explozie, al 30-lea mort şi al nu ştiu câtelea rănit. Nici măcar zona securizată de la aeroport nu oferă garanţii prea mari.

În ciuda faptului că acolo nimeni nu poate pătrunde fără un bilet valid de călătorie şi fără o percheziţie amănunţită, atentatele şi tirurile de rachetă nu lipsesc.

Vilele lui Saddam, ocupate de noii demnitari

Întrebat de un reporter al "Courrier International"ce merge la Bagdad, un locuitor răspunde, arborând
un surâs resemnat, că maşinile-capcană, atentatele sinucigaşe, rafalele de mitralieră, cadavrele găsite pe străzi în fiecare dimineaţă, preţurile care cresc şi tot cresc, toate acestea nu se mai opresc. Cât despre lucrurile care nu merg, aici intră activitatea guvernului, speranţa, securitatea, stabilitatea.

Majoritatea irakienilor au fost entuziasmaţi în momentul în care au avut loc primele alegeri libere, în ianuarie 2005. În numai doi ani, tot acest entuziasm a pierit total. "Cei pe care i-am ales ne-au uitat. Tot ce fac ei este să îşi apere propriile interese, salariile şi privilegiile", povesteşte cu amărăciune un irakian în vârstă de 35 de ani, dar pe care viaţa grea îl face să arate de 50.

Cei mai mulţi dintre noii demnitari nu au ezitat să se mute în cartierul Al-Qadissiya, în vilele construite de fostul dictator Saddam Hussein pentru colaboratorii săi fideli. Alţii "s-au săturat" de Irak şi au plecat la Amman, în Iordania. În rarele vizite pe care le mai fac la Bagdad, se cazează la hotelul de lux Al-Rachid.
Şiit, sunnit sau creştin…

Bulevardul care leagă aeroportul de centru era în trecut unul dintre cele mai frumoase din Bagdad. Era însă prea puţin utilizat de irakienii de rând, fiind o rută folosită de fostul preşedinte şi de acoliţii săi. Imediat după căderea acestuia, bulevardul s-a transformat "într-o rută a morţii". Odată cu instalarea în capitală, americanii l-au "securizat" din nou.

Şoferii care circulă pe aici trebuie să se oprească de fiecare dată când trec tancurile şi maşinile blindate. De altfel, pe multe vehicule militare sunt scrise mesaje de genul: "Pericol de moarte!", "Nu vă apropiaţi la mai puţin de 200 de metri!".

În haosul din Bagdad, oamenii au de obicei asupra lor două sau chiar trei cărţi de identitate. Trebuie să fii pregătit pentru orice, aşa că, în funcţie de cel care te controlează, îi spui că eşti şiit, sunnit sau creştin, mărturiseşte un taximetrist.

Statuia vinovată

De altfel, înfruntările dintre diversele comunităţi religioase reprezintă o caracteristică a vieţii cotidiene din capitala irakiană. Nici măcar statuia califului Diafar Al-Mansour nu a fost cruţată. Or, Al-Mansour este chiar fondatorul oraşului, în anul 762.

Pe atunci, Bagdadul era considerat cel mai frumos oraş din lume.
În prezent, monumentul este ciuruit de gloanţe, întrucât califul a încercat să-i reprime pe şiiţi acum câteva sute de ani. Iar vremea răzbunării a venit în sfârşit, după atâţia ani de dictatură.

Puterea politică, ameninţare la adresa securităţii

Toţi locuitorii Bagdadului sunt de acord că trăiesc într-un climat nesigur. Părerile sunt însă divizate când este vorba să se stabilească a cui este responsabilitatea pentru această situaţie. Pentru unii de vină sunt ţările vecine, în special Iranul. Mai mulţi irakieni jură că au fost torturaţi de ofiţeri iranieni în închisoarea Al-Jadiriya. Alţii, dimpotrivă, glorifică Teheranul.

Cât despre Siria, unii o critică pentru că a permis teroriştilor să intre în Irak, în timp ce alţii o apără pentru că i-a găzduit pe cei care fugeau de teama represaliilor familiei fostului dictator. Nici americanii nu au scăpat de acuzaţii. Pe de o parte, li se reproşează că haosul s-a instalat odată cu venirea lor. Pe de altă parte, sunt văzuţi ca nişte eliberatori.

Secţiile de poliţie, ocolite

Ceea ce afectează însă cel mai mult viaţa cotidiană este lipsa unor autorităţi responsabile, a unor reglementări şi legi stabile. "Cum să ne simţim în siguranţă atât timp cât puterea politică reprezintă ea însăşi o ameninţare la adresa noastră? Noi ne temem chiar şi de poliţie, şi de garda naţională", declară Al-Chakarji, angajat al Ministerului Finanţelor.

Toată lumea ştie că la o secţie de poliţie din Bagdad nu te duci ca să rezolvi o problemă. Oricine intră acolo riscă să devină o monedă de schimb pentru eliberarea unor ostatici din mâinile crimei organizate. Aceste bande au devenit şi mai puternice după ce, înainte de izbucnirea războiului, în martie 2003, au fost eliberaţi numeroşi deţinuţi, anterior condamnaţi la moarte.

Când nu se face schimb de ostatici, pentru eliberare se solicită o sumă care depăşeşte de regulă 75.000 de dolari. În aceste situaţii, nimeni nu apelează la poliţie, ştiind că oamenii legii nu vor sau nu pot rezolva nimic.

Şi artiştii luptă împotriva terorismului

În ciuda situaţiei tensionate, viaţa îşi continuă cursul, urmând parcă exemplul legendarului şi bătrânului Tigru. "Bagdadul nu a renunţat niciun moment la obiceiurile sale culturale", susţine Nouri al-Rawi, pe care nici măcar războiul nu l-a împiedicat să picteze în atelierul său din cartierul Al-Harithiya.

Asemeni lui, numeroşi artişti au continuat să frecventeze sălile de expoziţii, nefiind speriaţi de frecventele atentate şi răpiri de persoane. La venerabila vârstă de 80 de ani, scriitorul Youssef Al-Ani declară că este de datoria lui să lupte împotriva celor care urăsc viaţa, referindu-se la terorişti. Această dorinţă de a trăi este prezentă şi la elevii şi studenţii care înfruntă zilnic obstacolele pentru a se duce la cursuri.

Proaspăt căsătorită, Zaynab povesteşte că, împreună cu soţul ei, a făcut eforturi pentru a organiza o petrecere. Cum acest lucru este destul de riscant în Bagdad, cei doi au preferat localitatea Erbil, din Kurdistan, unde atmosfera este mult mai liniştită.

Nu s-au gândit niciun moment să renunţe la planuri, neştiind când va reveni situaţia la normal în ţara lor. Nu toţi gândesc însă la fel. Mulţi artişti se plâng că nu îşi pot vinde operele în Irak şi aleg să emigreze pentru a trăi din munca lor.

După izbucnirea conflictului, multe galerii, precum Orfali, au renunţat la spaţiile din capitala irakiană, mutându-se la Amman. În ultimul timp, circa 250 de artişti au plecat în Iordania. Alţii au ales Damascul sau alte capitale din lumea musulmană. 80 de tineri creatori au ajuns în Olanda şi alţi 30, în Suedia.

Traficul cu arme prosperă

Numărul civililor ucişi pe străzile Bagdadului a scăzut simţitor în ultimii doi ani. În schimb, atentatele împotriva soldaţilor americani s-au intensificat. Vara aceasta, chiar şi în cele mai periculoase cartiere ale capitalei irakiene au fost redeschise numeroase magazine şi oamenii au simţit o anumită revenire la normalitate.

În Sadr, partea şiită a Bagdadului, "sunetul unei explozii nu mai este ceva obişnuit, aşa cum se întâmpla până acum", explică Mohammed Mghamish. Potrivit AP, în decembrie anul trecut, în Irak au fost ucişi 2.712 civili, cei mai mulţi în capitală.

În iulie, numărul morţilor a scăzut la 1.791, pentru ca în septembrie să se înregistreze "doar" 750 de victime în urma unor atentate sinucigaşe. Luna aceasta, şi-au pierdut viaţa 189 de civili. La polul opus, anul 2007 a fost cel mai sângeros pentru soldaţii americani şi britanici, după încheierea războiului. Este destul de neclar care sunt cauzele acestor evoluţii contradictorii.

Americanii susţin că o parte din merit le revine lor, după ce au reuşit să colaboreze mult mai bine cu sunniţii, integraţi în număr mare în cadrul forţelor irakiene de ordine. Şiiţii nu au însă încredere în sunniţi. Ei se tem că, odată cu plecarea trupelor americane din Irak, aceştia vor declanşa din nou ostilităţile.

Pe de altă parte, în problema traficului cu arme nu s-au făcut prea multe progrese. Aproape zilnic sunt descoperite ascunzători cu arme. Ultima captură de acest gen a avut loc pe 12 noiembrie. Într-o clădire abandonată din Bagdad au fost găsite peste 100 de cutii cu muniţie şi explozibili, precum şi numeroase arme.