Arabia Saudită şi Egiptul, în pragul schimbării

Regele Abdullah şi Hosni Mubarak, liderii celor doi aliaţi strategici ai Occidentului în lumea arabă, au îmbătrânit, iar înlocuirea lor ar putea avea efecte nedorite pentru întreaga regiune. Apropiata succesiune politică în cele două ţări s-ar putea lăsa cu lupte interne între facţiuni şi export de instabilitate în Orientul Mijlociu.

Regatul saudit se află primul pe lista preocupărilor Occidentului, privind apropiata succesiune. Şeful celei mai puternice şi mai autocrate monarhii din Golf, regele Abdullah, încoronat în 2005, are deja 86 de ani, scrie publicaţia „The Economist". Iar speculaţiile legate de starea sa de sănătate precară şi pierderile de memorie se înmulţesc.

„Prinţul moştenitor" Sultan, fratele după altă mamă al actualului rege şi succesorul său oficial, ar avea şi el 85 de ani şi sănătatea fragilă. Următorul în linie ar fi prinţul Nayaf, frate bun al lui Sultan, care abia a împlinit 77 de ani.

Numai că „juniorul" Nayaf, care a ocupat neîntrerupt funcţia de ministru de Interne al regatului în ultimii 35 de ani, are două handicapuri: a trăit doar între graniţele ţării şi este cunoscut drept un conservator înrăit, ostil oricărei idei de reformă a statului, atrăgându-şi astfel antipatia clanului al-Saud.

O forţă pe piaţa petrolului

Arabia Saudită nu este doar cea mai puternică monarhie din Orientul Mijlociu, ci şi cea mai puternică economie. Cu rezerve de petrol şi gaze, reprezentând 20% din resursele globale şi exporturi anuale de circa 150 de miliarde de dolari, regatul saudit este o forţă influentă pe piaţa mondială a hidrocarburilor.

Aceste resurse au produs o bogăţie uriaşă pentru familia regală şi bunăstare pentru cele 30 de milioane de saudiţi, cât numără populaţia ţării. Deşi economia prosperă (o creştere de 4% în acest an), regimul saudit rămâne însă „şocant de conservator" şi retrograd, pe tărâm politic şi social.

În această ţară, descrisă de „The Economist" ca o afacere de familie, regele este şi prim ministru, îi numeşte pe membrii Parlamentului şi îşi desemnează succesorul la tron.

Aparent simplu, sistemul e îngreunat de dimensiunile clanului conducător, al-Saud, ce numără peste 5.000 de membri cu rang de prinţi. Împărţiţi pe facţiuni, unele mai liberale, altele ultra- conservatoare, aceştia trebuie împăcaţi prin distribuirea demnităţilor şi a petrodolarilor.

 Regelui îi revine misiunea ingrată de a păstra echilibrul. Până acum, de la Abdel Aziz ibn Saud, unificatorul emiratelor saudite şi fondatorul regatului în forma sa actuală, până la actualul rege Abdullah, liderii saudiţi au reuşit să menţină situaţia sub control.

Istorie sumbră şi contestări

Deşi profund religioşi şi anti-israelieni, liderii de la Riyad au cultivat o relaţie strânsă cu Statele Unite. Promotor al acestei politici a fost regele Abdel Aziz, iar "liantul" relaţiei a fost lupta împotriva comunismului ce a câştigat teren în lumea arabă începând din anii 1950.

În ciuda precauţiei de care au dat dovadă monarhii saudiţi în apropierea lor de lumea şi valorile occidentale, reacţiile adverse interne s-au înteţit, uneori ajungând până la asasinat, cum s-a întâmplat în cazul celui mai reformator monarh, Faisal, ucis în 1975.

Derapajele fundamentaliste pot apărea oricând, Arabia Saudită dând lumii şi un "brand" în materie de terorism, pe Osama bin Laden.

„Pământul sacru"

Prezenţa militarilor americani (SUA au aici baza strategică Prince Sultan) este tot mai vehement denunţată. Arabia Saudită adăposteşte Meca, locul cel mai sfânt al Islamului, iar contestatarii  cer plecarea „necredincioşilor" de pe pământul sacru. De altfel, Pentagonul a început  de mai multă vreme o operaţiune discretă de mutare a trupelor în mai pragmaticul emirat al Qatar-ului.

În această conjunctură, declanşarea unei lupte pentru putere între diferitele facţiuni ale clanului al-Saud şi bascularea Arabiei Saudite în fundamentalism religios şi antioccidental ar putea dezechilibra întreaga regiune.

Coşmarul atentatelor

Un atentat islamist sau doar o tentativă comisă asupra sectorului petrolier saudit ar avea consecinţe imediate în piaţă. Americanul Michael Klare, şeful programului "Peace and World Security" de la Universitatea din Massachusetts şi autor al lucrării "Resource Wars" susţine că "efectul asupra preţului petrolului ar fi dezastruos".5.000 de membri cu rang de prinţi are clanul conducător (al-Saud) din Arabia Saudită.

5.000 de membri cu rang de prinţi are clanul conducător (al-Saud) din Arabia Saudită.

Cairo, pe nisipuri mişcătoare

Poziţia mai moderată faţă de Israel a stârnit numeroase proteste la adresa lui Hosni Mubarak

La fel ca Arabia Saudită, „vecina" sa de vizavi, Egiptul trăieşte efervescenţa unei apropiate schimbări la vârf. Rămas la putere de 29 de ani (cinci mandate), preşedintele Hosni Mubarak, "alintat" în şoaptă "Faraonul", a împlinit 82 de ani.

Şi chiar dacă, oficial, nu dă semne că ar vrea să se retragă, momentul se apropie cu repeziciune din cauza sănătăţii sale şubrede. Deşi până la alegerile prezidenţiale nu mai e decât un an, succesiunea e în ceaţă, dovadă a opacităţii regimului de la Cairo, scrie "The Economist".

Numele cel mai vehiculat este al fiului lui Hosni Mubarak, Gamal (47 de ani), care a studiat în străinătate, iar înainte de a intra în politică (ocupă poziţia a treia în conducerea formaţiunii aflată la putere, Partidul Naţional Democrat), a fost bancher. El ar putea deveni primul preşedinte civil, într-o ţară în care liderii săi au provenit (sau au avut legături strânse) din armată. Analiştii sunt, însă, de părere că opinia publică egipteană nu e tocmai încântată de ideea institurii unei dinastii politice.

Un alt posibil succesor al "faraonului" Mubarak ar putea fi generalul Omar Suleiman, puternicul şef al serviciilor secrete, un fel de CIA, în variantă egipteană. Alt pretendent cu şanse este şi Mohammed El Baradei (67 de ani), fostul şef al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, care s-a lansat într-o critică vehementă la adresa actualului regim. Alegerile în Egipt sunt însă atât de controlate de putere, încât, chiar dacă opozanţii şi independenţii pot candida, şansele de câştig sunt minime. 

Suezul şi Nilul, două bogăţii

Dacă actualul regim egiptean poate fi uşor calificat drept dictatorial, iar în materie de libertăţi e deficitar, progresul economic nu poate fi contestat. Chiar dacă peste o cincime din populaţia de 84 de milioane trăieşte încă sub pragul sărăciei, cu mai puţin de doi dolari pe zi, egiptenii sunt departe de foametea din anii 1970. Cumulate, investiţiile străine între 2004 şi 2009 au atins 46 de miliarde de dolari, turismul continuă să producă, iar Canalul de Suez aduce anual venituri de circa cinci miliarde de dolari.

„Locotenentul" Americii

În lumea arabă, nicio decizie nu se ia fără a fi ascultată şi vocea Egiptului. Prin dimensiuni şi forţă, Cairo a deţinut o poziţie dominantă, contribuind de decenii la menţinerea unei "pax americana" regională. SUA au avut acces deplin în spaţiul aerian egiptean şi pe Canalul de Suez. Tratatul de la Camp David, semnat de Egipt în 1979, a tăiat avântul statelor arabe mai mici de a se război cu Israelul.

În schimb, regimul egiptean a beneficiat de recompense sub diferite forme: ajutoare occidentale, acorduri comerciale preferenţiale, promovare diplomatică şi indulgenţă faţă de derapajele interne ale guvernanţilor. De câte ori situaţia din Orientul Mijlociu s-a înrăutăţit, liderii occidentali au dat fuga la Cairo, pentru a-şi exprima îngrijorările, iar Egiptul a convocat summituri arabe în care şi-a impus poziţia moderată.

Niciun preşedinte american n-a ratat Cairo, iar Barack Obama n-a făcut nici el excepţie, adresându-şi mesajul către lumea musulmană din capitala egipteană. Această relaţie preferenţială cu Statele Unite comportă însă şi riscuri pentru Egipt, supranumit din motivele enumerate mai sus "pudelul arab" al Americii.

Poziţia anti-Hamas a regimului Mubarak, implicit avantajoasă pentru Israel, a polarizat opinia publică, iar Frăţia Musulmană, grupare fundamentalistă transformată în forţă politică, câştigă simpatie. Apoi, războiul din Irak, la fel ca şi în cazul Arabiei Saudite, a minat şi mai mult poziţia guvernului.

Din punctul de vedere al Washingtonului, cu toate lipsurile sale în materie de democraţie şi libertăţi, regimul Mubarak a fost un aliat de nădejde. Dacă va fi urmat de un lider slab sau se va declanşa o luptă internă pentru putere, Egiptul s-ar putea destabiliza, cu efecte nocive asupra întregii regiuni.

Râvnit de toată lumea

Bogat în resurse, aşezat într-o poziţie-cheie, uşor de controlat, fără păduri şi munţi care să ofere ascunziş rebelilor, Egiptul a fost râvnit mereu, de la persani, greci şi romani, până la Imperiul Otoman, Napoleon sau coroana britanică. Cruciaţii, Tamerlan şi Hitler au încercat să-l supună şi au eşuat. Râvnit a fost şi în timpul Războiului Rece, când a fost curtat şi de SUA, şi de URSS. Egiptul a flirtat cu ambele super puteri, dar a rămas până la urmă alături de America.

După ce a stat la putere 29 de ani, Mubarak a fost poreclit „Faraonul"