Americanul Holbrooke, un mare european

Negociatorul a fost preocupat de extinderea NATO, el pregătind politic şi diplomatic decizii majore.

„Prietene, statutul de membru NATO şi UE se construieşte în România. Spune acest lucru tipilor din Bucureşti", îi spunea Holbrooke, în 1994, unui alt diplomat. Aducerea lui Holbrooke la Departamentul de Stat, în 1994, era şi semnalul Administraţiei Clinton pentru relaţii mai strânse cu Europa.

Cuvinte elogioase l-au însoţit, pe ultimul drum, pe Richard Holbrooke, negociatorul american cu cea mai mare vizibilitate în cele din urmă două decenii. Era în plină activitate de pregătire a negocierilor pentru rezolvarea conflictului din Afganistan.

Am auzit prima oară detalii despre cariera politico-diplomatică a lui Holbrooke la sfârşitul anului 1992. Era imediat după alegerea preşedintelui Bill Clinton. Mă aflam la Washington DC şi în mediile diplomatice europene din capitala SUA se prognoza că, în viitoarea Administraţie Clinton, el va deţine o poziţie importantă la Departamentul de Stat sau chiar la Casa Albă. Interesându-mă despre posibilele avantaje pentru europeni, mi s-a relatat că Holbrooke ţinea la relaţiile cu Europa şi ar fi putut tempera curentul politic post-1990, foarte accentuat în Congres, care propunea ca SUA „să lase Europa să-şi aibă ea de grijă", mai ales în domeniul securităţii şi apărării. Nu s-a împlinit acea predicţie, dar Holbrooke a fost numit ambasador în Germania.

Un post diplomatic foarte important, poate mai mult în Europa decât în SUA. Sesizând evoluţiile post-Maastricht ale Uniunii Europene, dar mai ales ce se întâmpla în Europa Centrală şi presiunea statelor din acea zonă pentru extinderea NATO, preşedintele Clinton l-a numit pe Holbrooke, în 1994, Asistent Secretar de Stat pentru Afaceri Europene.

„Divizia Europa"

La scurt timp după instalarea la Departamentul de Stat, noul „Boss" pentru relaţia SUA cu Europa a procedat la o reorganizare a „Diviziei Europa", creând Biroul Europa Centrală, prin extragerea unui număr de state din fostul Birou Europa Rasăriteană. Mişcarea nu era întâmplătoare, ci mai degrabă un semnal politic, întrucât ţările din „Europa Centrală" se manifestau cel mai presant pentru aderarea lor la NATO. De altminteri, extinderea NATO a fost principalul subiect care l-a preocupat pe Holbrooke, în 1994, pregătind politic şi diplomatic deciziile majore, din decembrie a aceluiaşi an, pe care SUA şi Aliaţii le-au urmat pe traseul cronologic 1997-1999.

Câteva mişcări „pe contrasens" ale Bucureştilor au creat senzaţia, la Washington, că România nu ştie ce vrea şi nici nu ar vrea să ştie ce va urma. Într-o conversaţie, la sfârşitul anului 1994, Holbrooke spunea: „Aţi redobândit Clauza Naţiunii cele Mai Favorizate, sunteţi în Parteneriatul pentru Pace, iar la Departamentul de Stat sunteţi în Europa Centrală. Ce mai vreţi?" . Răspunsul interlocutorului român a fost: „Mai doresc ca România să fie în estul Europei Vestice - adică în NATO şi UE". Reacţia lui Holbrooke: „Prietene, acest statut se construieşte în România. Spune acest lucru tipilor din Bucureşti". Holbrooke a devenit şi mai apropiat de Europa Centrală, prin căsătoria cu Kati Marton, o jurnalistă americană, născută în Budapesta.

Acordul de la Dayton

Aducerea lui Holbrooke la Departamentul de Stat, în 1994, era şi semnalul opţiunii Administraţiei Clinton pentru relaţii mai strânse cu Europa. Chiar Holbrooke a semnat, la începutul anului 1994, articolul „America, putere europeană", în „Foreign Affairs", prin care afirma că SUA rămâneau „angajate" în Europa. Holbrooke considera că Europa se afla în faţa unei mari oportunităţi, aceea de a realiza pacea „prin instituţii". Desigur, se referea, în primul rând, la NATO, dar avea în vedere şi construcţia europeană (UE). Iar prilejul implicării SUA a fost conflictul din Balcani (fosta Iugoslavie).

După ce negociatorii europeni (Owen şi Bildt) nu au reuşit să susţină o soluţie a UE, a intervenit Holbrooke şi, pe parcursul a 14 săptămâni, a mediat între părţile aflate în conflict, pe care le-a condus spre Acordul de la Dayton. Era nu numai un succes personal al negociatorului Holbrooke, dar şi o decisivă implicare a SUA în Europa şi, mai ales, era o clară demonstraţie a leadership-ului american în politica internaţională. Despre efectele Acordului de la Dayton s-a scris şi încă se va mai scrie mult. Cert este că această implicare americană a dinamizat procesul de extindere a NATO şi UE, configurând balanţa continentală şi impulsionând procesul de reforme structurale în ţările central-sud-est europene.

Adept al cooperării SUA-Europa

Holbrooke nu era un personaj confortabil pentru liderii politici americani, deoarece credea în efectele pozitive ale criticii constructive faţă de imperfecţiunile SUA. Asemenea abordare a avut-o şi faţă de NATO şi UE. El considera că Europa trebuia să aibă propria strategie de securitate şi obiective clare de politică externă. Dar pentru aceasta, europenii trebuiau să arate voinţă politică şi să aloce resurse. Iar NATO şi Washington-ul trebuiau să accepte astfel de realităţi şi o Europă puternică, după cum se impunea şi redefinirea rolului Alianţei. Holbrooke a apreciat iniţiativa UE de a se extinde şi în aria Balcanilor Vestici, dar a avertizat că nu se constata existenţa unei strategii coerente faţă de regiune şi nici urmărirea unui program consecvent de stabilizare post-Dayton.

În misiunea pe care o îndeplinea în Afganistan şi Pakistan, Holbrooke a propus ca NATO şi UE să aibă o contribuţie mai consistentă, îndeosebi în partea de reconstrucţie civila şi economică. Experienţa sa în domeniul negocierilor internaţionale i-a întărit convingerea că interdependenţele globale, în care SUA şi UE au interese majore, solicitau nu doar implicare, ci şi cooperare şi coordonare.

Jerzy Buzek, preşedintele Parlamentului European, avea dreptate când spunea că Richard Holbrooke „şi-a câştigat dreptul de a fi numit mare european". Poate că încrederea lui în capacitatea instituţională a UE va încuraja europenii să întreprindă ceea ce e necesar pentru revigorarea organizaţiei lor, iar liderii europeni se vor inspira din viziunea şi hotărârea lui Holbrooke.

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009, a fost ministru pentru Afaceri Europene.