Un liberal adevărat: Dinu Patriciu

Întotdeauna m-am ferit să-mi laud patronii, chiar şi atunci când aceştia meritau o vorbă bună.

 Pur şi simplu, mi se pare indecent, oportunist şi necredibil s-o fac „în timpul mandatului", adică atunci când lucrez pentru ziarul sau televiziunea vreunuia dintre ei. Cred că e mai onest, dacă am ceva de spus în acest sens, s-o fac după ce drumurile noastre se despart.

Acum, că Dinu Patriciu nu mai e patronul „Adevărului", mă simt dezlegat să spun câteva lucruri. În aprilie 2008, când am venit redactor-şef la acest ziar, Dinu Patriciu a aflat acest lucru dintr-un comunicat. Ulterior a recunoscut că fusese surprins de opţiunea directorului general de atunci, Răzvan Corneţeanu. Avea şi motive: veneam de la „Evenimentul zilei", unde îl încondeiasem de multe ori pe politicianul Dinu Patriciu.

Recunosc, eram pregătit de orice, inclusiv de a intra în coliziune cu patronul ziarului, în caz că acesta ar fi încercat să transforme redactorul-şef într-un abţibild. Dar Patriciu, spre cinstea lui, a înţeles o regulă sfântă a presei serioase: afacerea e a patronului, ziarul e al ziariştilor. Altfel spus, un ziar trebuie să fie expresia viziunii unei echipe editoriale conduse de un redactor-şef, nicidecum proiecţia voinţei unui patron ori a echipei sale manageriale.

De-a lungul a patru ani şi jumătate am avut multe discuţii în contradictoriu cu Dinu Patriciu, dar niciodată n-am simţit presiune, şantaj sau ameninţare. Nici porniri revanşarde pentru „vitrionul" cu care l-am tratat în perioada EVZ. Omul îşi dădea cu părerea, fără a avea pretenţia că ideile sale - mai ales cele politice! - trebuie transpuse în ziarul pe care-l finanţa.

La un moment dat şi-a manifestat dorinţa de a scrie un editorial săptămânal pe teme economice. Super! - mi-am zis, fără a-mi trăda entuziasmul. Pentru orice ziar, comentatorul economic Dinu Patriciu ar fi fost o achiziţie de marcă. Mai ales că orizontul său, în privinţa banilor şi a afacerilor, era - şi este - mult mai mare decât cel al multor ziarişti de specialitate. Patriciu juca pe pieţele mari ale planetei, urmărea bursele din Londra, Tokyo şi New York, citea „Financial Times" şi lua prânzul cu colegi din Topul Forbes al miliardarilor în dolari.

O vreme, editorialul lui Dinu Patriciu a fost unul dintre punctele de atracţie ale ziarului. Provoca sute de comentarii şi făcea 20.000 de afişări pe internet. Şi, atenţie: textul chiar şi-l scria Patriciu, nu era opera vreunui scrib anonim (cum se mai obişnuieşte la asemenea niveluri). Apoi, patronul s-a cam plictisit. Sau a obosit. Cert e că n-a mai scris cu tragere de inimă, după care nici măcar n-a mai scris în fiecare săptămână. În acele zile, colegii mei alegeau un editorial mai vechi şi-l puneau în pagină, făcând menţiunea de rigoare. Chiar şi la republicare, textul lui Dinu Patriciu era printre cele mai citite (precum filmele care fac audienţă bună şi la reluare). Dar la nivel de conducere editorială i-am aplicat regula valabilă pentru toţi colaboratorii: nu i-am plătit textele republicate. Iar patronul a reacţionat ca un adevărat liberal: e o decizie corectă, mi-aţi plătit textul prima dată; conform contractului, puteţi să-l republicaţi gratis de câte ori vreţi. (Banii aceia, câştigaţi de Patriciu cu pixul, erau donaţi unei fundaţii; dar ca să donezi nişte bani, trebuie mai întâi să-i câştigi.)

Au fost momente în care Dinu Patriciu s-a implicat activ în bătăliile politice din România. De exemplu, când a povestit la televizor cum l-a pocnit Băsescu pe copil în mitingul de la Ploieşti. Lui Patriciu îi venea greu să se desprindă din mocirla politică. Treaba lui, ne-am zis, el cu ale lui, noi cu ale noastre. Şi am făcut ziarul aşa cum am considerat de cuviinţă, gândindu-ne ce vor cititorii, nu ce vrea patronul. Prin asta, am fost oneşti nu doar faţă de cititori şi de meseria de gazetar, ci şi faţă de Dinu Patriciu.

Patriciu n-a fost patronul perfect - a mai vândut iluzii, a mai întârziat salariile -, dar cu siguranţă a fost un patron modern, corect şi civilizat. A rezistat sutelor de rugăminţi primite de la mulţii săi fini şi de la şi mai mulţii colegi de partid - „Dinule, uite ce scriu ăia în ziarul tău!", „Dinule, fă ceva!" -, decontând ambiţia de a avea un ziar liber. O ambiţie pentru care unii l-au trecut la capitolul „duşmani" şi l-au învăluit în minciuni. Campion a fost Crin Antonescu, vechi băiat în casă, a cărui recunoştinţă s-a manifestat prin două expresii tembele: „Patriciu e omul lui Băsescu" şi „ziariştii de la «Adevărul» sunt securiştii lui Patriciu".

L-am criticat pe Dinu Patriciu înainte de a lucra la ziarul său, l-am criticat în propriu-i ziar şi, probabil, voi avea ocazia să-l critic şi de aici înainte. Dar acum, la finele unei colaborări în care am descoperit un liberal adevărat, unul infinit mai onest decât poltronii care i-au mâncat din palmă, nimeni şi nimic nu mă poate opri să-i fac o reverenţă.

Grigore Cartianu este director editorial "Adevărul"