Tigroaica

S-a întâmplat la Sibiu, oraş cu un trecut dominat de civilizaţie, cu un prezent decent şi cu un viitor promiţător.

Dar, până una-alta, un oraş românesc. Nu balcanic, nu regăţean, ci pur şi simplu românesc. Asta nu sună bine nici măcar pentru un oraş din Ardeal...

Câţiva oameni s-au dovedit mult mai proşti şi infinit mai cruzi decât un biet animal. Dar pentru ca noi, oamenii, să înţelegem absurdul pe care-l provocăm uneori pe acest pământ, ar fi bine să privim lucrurile prin ochii tigroaicei Mihaela, cea ucisă de bravii vânători din Sibiu.

Nu s-a născut în savanele africane, în junglele asiatice sau în taigaua siberiană, ci la Grădina Zoologică din Sibiu. Aşadar, în captivitate. În 14 ani de viaţă n-a ştiut ce e aceea libertate. Oamenii i-au decis destinul încă de la naştere. Neşansa bietei tigroaice. Aceeaşi specie superioară - omul - avea să-i provoace şi moartea, fără ca felina să fi greşit cu ceva.

Într-o nefericită zi de iarnă, tigroaica stătea liniştită în cuşca ei. Un cetăţean biped a făcut curăţenie şi a lăsat uşa deschisă. A uitat să tragă încuietoarea. Ce trebuia să facă tigroaica? Să aştepte cuminte până când vine bezmeticul să închidă portiţa? Nu, genetica milenară a felinei i-a dictat să zburde spre libertate. Şi a fugit, lăsând în urmă toată nebunia: oameni, maşini, lumini, claxoane...

N-a atacat pe nimeni, ci s-a refugiat, speriată, într-o pădure. S-a aşezat pe frunzele uscate, printre copaci, şi a aşteptat, simţind pericolul. Iar pericolul şi-a făcut apariţia câteva ore mai târziu, sub forma unor fiinţe bipede numite oameni. Tigroaica i-a văzut apropiindu-se, dar nu i-a atacat. A stat cuminte, implorând parcă milă. Oamenii au venit aproape, tot mai aproape... şi, atunci, tigroaica a simţit o durere ascuţită. Fusese atacată! Acelaşi instinct ancestral i-a dictat să riposteze: era în pericol. A ţâşnit în direcţia mogâldeţelor bipede, apoi totul s-a întunecat. Fusese împuşcată în cap.

Dacă ar exista o Judecată de Apoi şi pentru oameni, dar şi pentru animale, bine nu le-ar fi sibienilor care au comis această crimă. Vinovaţii sunt mai mulţi. Primul - îngrijitorul de la Zoo, care a lăsat cuşca deschisă. Al doilea - veterinarul de la Zoo, care a încercat tranchilizarea animalului. Despre vânătorul care a tras glonţul fatal nu se poate spune nimic, poate că el chiar a acţionat într-o situaţie disperată. Dar de ce a fost nevoie să se ajungă acolo?

Tranchilizarea a fost o ruşine pentru cei care s-au ocupat de ea. Profesioniştii o fac impecabil în condiţii mult mai periculoase, în savanele africane. Trag de la distanţă, cu o doză tranchilizantă, şi aşteaptă ca animalul să „adoarmă". Sigur că, în primele secunde, acesta se zbate, furios şi speriat, pe o rază de câţiva metri. Dar distanţa face ca el să nu devină periculos.

La Sibiu, oamenii s-au apropiat la câţiva metri de felină, intrând în raza ei de acţiune post-tranchilizare. Nu e vina tigroaicei că ei au fost proşti. Dar e vina lor că tigroaica a fost exterminată!

Iar dacă nălucile acestea bipede ar fi respectat distanţa de siguranţă, probabil că am fi descoperit alte şi alte lucruri făcute româneşte. De exemplu, că tranchilizantul nu-şi prea făcea efectul, pentru că l-a furat cineva pe jumătate şi apoi l-a îndoit cu apă...

Grigore Cartianu este redactor-şef ''Adevărul''