Sula lui Isărescu

Din tot balamucul ăsta, am reţinut o soluţie inteligentă: reactivarea lui Mugur Isărescu ca „prim-ministru de criză“, aşa cum a mai fost şi în perioada 1999-2000.

Evident, propunerea nu a venit dinspre politicieni, căci dânşii sunt buni doar de trăncăneală; ideile deştepte îi vizitează mai rar.

Formula unui guvern Isărescu a fost avansată de Cristian Tudor Popescu şi îmbrăţişată entuziast de Emil Hurezeanu. Doi jurnalişti. Zecile de politruci care se perindă zilnic pe la televizor, bătând mătănii de dimineaţa până seara ca să pice guvernul Boc, n-au fost în stare să vină cu o propunere serioasă. O tot ţin cu „Jos Boc!", „Demisia, Boc!", „Afară cu Boc!", dar când îi întrebi pe cine-ar pune în locul lui Boc, încep să dea din colţ în colţ. Ştiu ei de ce: pentru că fiecare partid are bocul lui, cu care vrea să-l înlocuiască pe bocul celuilalt. Penibila clasă politică din România nu poate gândi altfel decât în termeni de boci. Să ne punem oamenii noştri peste tot, chiar dacă unii sunt hoţi ca vulpea sau proşti ca noaptea. Să facem maţul gros clientelei de partid, că nu se ştie când ne trezim în opoziţie...

Tot ce-au reuşit bondarii politici de televizor (ăia care bântuie mai rău decât fluturii de noapte din specia cap-de-mort) a fost să-l scoată de la naftalină pe eternul premier din umbră Klaus Iohannis. Ha-ha-ha! Poate că în campania electorală avea un chichirez să te afişezi cu un neamţ adăpostit sub mai multe umbrele de partid, dar acum totul pare o glumă proastă. Ce treabă să aibă Iohannis cu criza? A scos cumva Sibiul din depresia financiară? A făcut un Eldorado pe malurile Cibinului? A descoperit formula magică în cazanele Regelui Cioabă sau în punga cu galbeni a Împăratului Iulian?

Ei, altceva e când spui Mugur Isărescu! Dar pentru asta a fost nevoie să tacă, pentru o clipă măcar, politicienii cei limbuţi. Formula raţională ar fi un guvern Isărescu cu compoziţie politică. Şi, evident, cu susţinere politică. Pe Isărescu eşti tentat să-l crezi. Îl crezi şi când îţi spune că nu mai sunt bani şi că trebuie tăiate salariile la jumătate. De ce îl crezi? Pentru că e Isărescu şi ştie ce spune.

O vorbă şi despre Emil Boc. Mai devreme sau mai târziu, el va pleca, dar asta nu trebuie să declanşeze entuziasme stupide. Emil Boc nu este duşmanul românilor. Nici măcar al bugetarilor sau al pensionarilor. Emil Boc este doar politicianul pus să ţină punguţa cu doi bani a unei naţiuni care cheltuieşte trei bani. Din pământ, din iarbă verde, trebuie să mai scoată un ban. Sau să spună, ţanţoş: bravos, naţiune, de azi trebuie să te limitezi la doi bani!

Emil Boc a făcut un lucru bun şi unul rău. De apreciat e faptul că a riscat sinuciderea politică luând măsuri crunte, nepopulare. Putea să stea bine-mersi şi să joace cartea populismului. Eventual, îşi dădea demisia şi zicea: eu nu pot să accept ca poporul român să treacă prin asemenea suferinţe!

A făcut însă şi o greşeală capitală. Nu a peticit sacul bugetar înainte de a trece la măsuri dure. Banii au continuat să se scurgă prin găurile - multe şi mari - prin care banul public ajunge în buzunarele clientelei politice. De aceea îi va fi greu să convingă populaţia că nu mai sunt bani la buget.

Cu Mugur Isărescu, oamenii ar lua singuri sula şi şi-ar da trei găuri la curea. Ar chiţăi, în schimb, hoarda termitelor de partid.