Sindromul Sobaru

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Televiziunile au reacţionat previzibil: au bocit, cu lacrimi de crocodil, suferinţa acestor oameni care şi-au pierdut orice speranţă.

E la modă sinuciderea! De la elevii din Târgu-Jiu care par să fi declanşat o Olimpiadă a înecului în Jiu, cu ghiozdanul umplut cu pietre şi agăţat de gât, până la urmaşii lui Tarzan, dispuşi să se arunce de pe orice obiect mai înalt de cinci metri, există o adevărată frenezie suicidară. E drept, unii doar ameninţă; sunt şi cei mai vocali, iar în scurt timp devin vedete TV. Alţii însă, cum ar fi acei nefericiţi copii din Târgu‑Jiu, nu ajung la televizor, ci în mormânt.

Ziua de miercuri, 8 iunie 2011, a stârnit din nou pofta de sânge şi de explicaţii idioate a unor pupeze şi a unor piţigoi cuibăriţi prin studiourile TV. Se întâmplase ceva în preajma Palatului Cotroceni. Un pensionar militar, pe nume Petre Morjan, s-a stropit cu benzină şi şi-a dat foc. Sigur, a făcut-o cu o anume prudenţă, suficient cât să aibă timp echipajul SMURD, chemat prin 112, să ajungă la faţa locului, să stingă vâlvătaia şi să redea victimei şansa de a-şi trăi viaţa mai departe.

Domnul Morjan era supărat pe viaţă, pe sistem, pe regim, pe tot. Atât de supărat, încât a considerat că obiceiurile fanariote ale unui slujbaş al statului român trebuie taxate cu o sinucidere memorabilă, lângă zidurile Cotrocenilor. Tot miercuri, şi tot lângă Palat, un tânăr agitat, Neculai Sanciu (28 de ani), s-a cocoţat pe un stâlp şi a ameninţat că se aruncă în gol. Avea nemulţumiri legate de dificultăţile traiului în Bucureşti. A stat la cucurigu şase ore, timp în care, pentru a-şi îndulci amarul, a cerut în mai multe rânduri apă şi ciocolată. Neculai mai exersase şi cu alte ocazii ameninţarea cu sinuciderea. De data asta, înainte de a urca pe stâlp, şi-a făcut curaj cu câteva pahare de alcool. Să fie protestul mai convingător...

Televiziunile au reacţionat previzibil: au bocit, cu lacrimi de crocodil, suferinţa acestor oameni care şi-au pierdut orice speranţă. Deşi spuneau că nu-i sfătuiesc pe români să urmeze exemplul maiorului focos şi pe cel al lui Tarzan de pe stâlp, televizioniştii trăiau o bucurie care le ţâşnea din priviri. Gesturile sinucigaşe au devenit eroice, iar concluzia era fără drept de apel: domnilor Morjan şi Sanciu ar trebui să le ridicăm statuie.

Nu-i înţeleg pe aceşti oameni! O fi handicapul meu, dar mi-l duc cu îndârjirea cu care cred în minunea dumnezeiască numită viaţă. Nu există om care să nu treacă, la un moment dat, prin clipe de cumpănă, disperate, chiar dramatice. Dacă toţi ar proceda precum Morjan şi Sanciu, am deveni o ţară de sinucigaşi, astfel încât n-ar mai avea cine să ne culeagă de prin ştreanguri sau de pe lângă clădirile înalte. Şi nici cine să ne crească copiii.

Graţie câtorva televiziuni cu simpatii suicidare, România trăieşte plenar sindromul Sobaru. Unii l-au declarat erou. Eu îl deplâng o dată în plus pentru incapacitatea de a reacţiona matur la provocările vieţii. Oamenii aceştia au ceva din exhibiţionismul suporterilor care pătrund pe terenurile de fotbal pentru a fi văzuţi la televizor. Mă sinucid, dar nu oricum, ci la o oră de maximă audienţă, într-un loc de maximă importanţă!

America nu s-a clădit cu sinucigaşi, ci cu caractere de oţel! 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite