O utopie: statul salvator

„Nu se poate să mă lase aşa, pe drumuri! Dacă rămân fără serviciu, pentru că se restructurează postul, să-mi dea măcar altceva de lucru, că de-aia-i stat, să aibă grijă de cetăţenii săi!“

Este filosofia pe care, cu sinceritate, a expus-o deunăzi un protestatar, la un miting sindical. Omul credea sincer că acesta este rolul statului: să asigure locuri de muncă. Iar credinţa sa se baza pe disperare.

Ieri, un alt cetăţean explica de ce protestează în stradă: „Vrem locuri de muncă sigure... şi să nu ne dea afară". Mă rog, cam pleonastic, dar nu asta contează. Mesajul său e important: vrea un serviciu din care să iasă la pensie.

Şi nici nu mai are mult: vreo 20 de ani.

Cei doi sunt bugetari şi cred că statul are datoria de a le da de lucru. Este unul dintre efectele întârziate ale comunismului, singurul sistem din istorie care se lăuda că nu are şomeri. În lunga domnie a lui Ceauşescu, oamenii au fost îndoctrinaţi cu această lozincă perversă: în vreme ce capitalismul geme de şomeri, comunismul asigură un loc de muncă fiecărui cetăţean. Nu mai contează că era o minciună (deţinuţii politici - foşti generali sau profesori universitari - cu greu îşi mai găseau de lucru pe vreun şantier nenorocit) sau o păcăleală (cinci oameni munceau şi alţi cinci tăiau frunză la câini, dar banii se împărţeau la zece). Tot ce contează e că în subconştientul unor compatrioţi s-a înfipt adânc o idee propagandistică: statul trebuie să le asigure tuturor locuri de muncă.

Oricât ar părea de dur, adevărul este că statul capitalist nu poate funcţiona ca oficiu de plasare a forţei de muncă. Tot ce poate face el, în acest sens, este să se ocupe de sistemul bugetar: dascăli, medici, poliţişti, militari, funcţionari, demnitari, cercetători. Iar acest sistem să fie cât mai suplu, pentru a nu consuma inutil resursele societăţii. Decât să ţii 400.000 de profesori flămânzi, mai bine îi reduci la jumătate (păstrându-i, evident, pe cei mai buni) şi le dublezi leafa! Vor munci mai mult, vor trăi mai bine şi vor scăpa de umilinţa actualului lor statut social.

Şi mai trebuie să facă statul ceva: să asigure un sistem legislativ stabil şi raţional, astfel încât economia privată să funcţioneze cu randament cât mai bun.

Cu toţii trebuie să înţelegem că statul nu este oaia cu zece ţâţe, şi acelea pline cu lapte. Nu putem avea bugetari mulţi şi bine plătiţi! Soluţia este să avem mai puţini şi să-i plătim mai bine. Iar cei care rămân fără slujbă nu trebuie să se uite agale tot către stat, ci să procedeze precum şomerii proveniţi din sistemul privat: să-şi caute de lucru pe piaţa liberă a muncii.

Trebuie să ieşim din actuala schizofrenie, care face ca statul şi privatul să fie două lumi cu reguli diferite. La firmele private, reducerea cu 25% a salariului e primită cu decenţă: accepţi sau îţi dai demisia. La stat, o măsură similară e urmată de atacuri cu pietre asupra Guvernului.

A sosit vremea să ieşim din utopia statului salvator, care dă de lucru la toată lumea. Aşa ceva există doar în Ţiganiada.