Leac împotriva fanatismului

E o carte micuţă, de nici 130 de pagini, dar plină de învăţături.

 „Cum să lecuieşti un fanatic" (Editura Humanitas, 2007) adună câteva eseuri memorabile ale scriitorului israelian Amos Oz, cel care toată viaţa s-a străduit să răspundă la întrebarea: cum ar putea convieţui evreii israelieni şi arabii palestinieni în bună pace?

Pornind de la acest diferend istoric, Oz caută sursele fanatismului în ambele tabere. Când vorbeşte despre evrei, parcă i-ar descrie pe români! Anarhici, contradictorii, atotştiutori, incapabili să accepte că şi altul poate avea dreptate. Un fragment din cartea lui Amos Oz poate fi un bun remediu împotriva fanatismului de orice fel.

„Eu vin dintr-o ţară în care toţi discută despre tot, de ce n-aş face-o şi eu? Vin dintr-o ţară în care fiecare şofer de taxi ştie perfect cum să conducă ţara şi planeta, de ce n-aş şti şi eu? Dacă promiteţi că nu-mi veţi interpreta rigid vorbele, o să vă spun că Israelul nu e o ţară sau o naţiune. E o colecţie de dispute aprige şi zgomotoase, un nesfârşit seminar stradal. Fiecare argumentează, fiecare ştie mai bine ca oricine. Există un filon de anarhie nu doar în Israel, zic eu, ci şi în moştenirea culturală evreiască. Nu degeaba evreii n-au avut niciodată papă, şi nici n-ar putea avea. Dacă s-ar găsi cineva care să se proclame papă al evreilor, fiecare s-ar apropia de el şi l-ar bate pe spate, zicând: «Hei, salut, papă, nu mă cunoşti, nu te cunosc, dar bunicul meu făcea afaceri cu unchiul tău pe când eram la Minsk sau la Casablanca, aşa că ţine-ţi gura cinci minute şi lasă-mă să-ţi explic, o dată pentru totdeauna, ce vrea cu adevărat Dumnezeu de la noi».

Apropo, acest lucru este adânc înrădăcinat în cultura evreiască. De la începutul începuturilor. Evreii au dintotdeauna obiceiul de a se contrazice. Nu întâmplător întotdeauna doi evrei se contrazic pe orice temă - de fapt, e greu să găseşti vreun evreu care e de acord cu sine însuşi, deoarece toţi au mintea şi sufletul pline de contradicţii în privinţa tuturor lucrurilor, toţi sunt dostoievskieni tolstoieni sau invers. Şi asta se întâmplă încă din zilele în care evreii de frunte obişnuiau să-L provoace pe Dumnezeu Însuşi, în mod deschis. Şi uneori i-au cerut să se înfăţişeze la judecată. Poate vă amintiţi cum, în Sodoma, Avraam, sfântul patriarh Avraam, părintele evreilor şi al arabilor, încearcă să salveze păcătosul oraş Sodoma de mânia Domnului, care vrea să-l distrugă. Şi se tocmeşte cu Dumnezeu ca un vânzător isteţ de maşini de ocazie. Cincizeci de drepţi, patruzeci de drepţi, treizeci, douăzeci, poate zece. Când este învins (şi n-ai cum să ieşi învingător dintr-o dispută cu Dumnezeu), ridică ochii la cer şi rosteşte aceste vorbe foarte îndrăzneţe: «Judecătorul întregului pământ nu va face ce e drept?». Asta e curată blasfemie, e o cutezanţă fără de măsură, înseamnă să-I spui lui Dumnezeu Însuşi: oi fi Tu şefu' ăl mare, dar nu eşti mai presus de lege. (...) Povestea mea preferată din Talmud a fost întotdeauna cea despre doi rabini foarte virtuoşi, Rabbi Jehoshua şi Rabbi Tarfon, care, în calitatea lor de judecători, se contrazic pe o anumită interpretare a legii divine, Tora. Discută ei de zor, şi, în cea mai bună tradiţie evreiască, discută zi şi noapte, fără oprire, nu mănâncă, nu dorm, o ţin tot aşa. După şapte zile şi şapte nopţi, Dumnezeu Însuşi se milostiveşte de ei, îşi dă seama că or să moară tot discutând astfel. Aşa că intervine, şi se aude din tării o voce, Bat Kol (în ebraică, Vocea Divină), spunând: «Rabbi Jehoshua are dreptate, Rabbi Tarfon se înşală, duceţi-vă la culcare». Şi totuşi, acesta nu este sfârşitul poveştii. Învinsul, Rabbi Tarfon, ridică ochii la cer şi zice: «Doamne Atotputernic, ai dat Tora oamenilor, fă bine şi nu Te băga în discuţia asta»". 

Grigore Cartianu este Redactor-Şef "Adevărul"