Cum ieşim din paragină?

E jale prin satele României. Se întâmplă în secolul XXI ceea ce nu se întâmpla nici în secolul XIX: pământurile sunt nelucrate.

Cât vezi cu ochii, ogoare rămase în paragină. În cazurile fericite, pe fostele mirişti pasc vite. Dar şi dobitoacele s-au împuţinat, iar terenurile agricole au fost cotropite de ciulini şi mărăcini.

Bătrânii satelor, singurii lor locuitori fideli, oftează după Ceauşescu. Spun că pe vremea lui nu era atâta pârloagă. Au dreptate, dar uită cam repede cât de chinuiţi erau pe vremea CAP-urilor, când munceau ca robii şi nu se alegeau cu nimic...

Păcat că nu mai trăiesc părinţii lor, să le povestească - o dată în plus - despre vremurile de dinaintea comuniştilor, când pământurile erau muncite cu sfinţenie, iar roadele lor umpleau hambarele sătenilor... când oamenii creşteau câte zece copii şi aveau bătătura plină de vite... când, deşi nu se inventase tractorul, morile aveau tot timpul ce să rumege, transformând porumbul în mălai şi grâul în făină...

Erau vremuri pretehnologice, când pământul se ara cu plugul de lemn tras de boi sau de cai. Şi nu rămânea o palmă de ogor necultivat. Acum există toate maşinile posibile, dar ţarina pare a nimănui. S-au pierdut şi hotarele între megieşi, s-au dus şi mulţi dintre cei care le ştiau cu ochii închişi, moştenire din moşi-strămoşi...

Guvernele au distrus cu temeinicie sufletul satului românesc. Au avut politici haotice sau n-au avut deloc. Dar cel mai grav e că au amânat la nesfârşit reconstituirea proprietăţii ţărăneşti. Şi acum, după 20 de ani, mai există suprafeţe care aşteaptă comisia de fond funciar, pentru a fi măsurate, cadastrate şi redate proprietarului de drept, cu acte în regulă...

Ce n-au reuşit să lichideze guvernele, prefecturile şi primăriile, au distrus judecătoriile. Sutele de mii de conflicte pentru pământ au fost tranşate la Paştele cailor, uneori după ce petenţii îşi dăduseră obştescul sfârşit, ducând cu ei dureri sfâşietoare.

La baza milioanelor de hectare nemuncite stau două nenorociri: starea confuză a proprietăţii şi subvenţionarea fără cap.

Există oameni care vor să vândă şi oameni care vor să cumpere pământ, dar şi unii, şi alţii sunt legaţi de mâini şi de picioare. Arhivarea, împroprietărirea şi cadastrarea terenurilor agricole se află în Evul Mediu. În aceste condiţii, sute de mii de tranzacţii mor înainte de a se naşte. Şi tot aşa moare şansa constituirii de mari proprietăţi agricole. O adevărată catastrofă, dat fiind că agricultura performantă nu se poate face pe terenuri fărâmiţate.

Există şi suprafeţe a căror tranzacţionare este blocată de subvenţionarea prostească: statul premiază deţinerea de teren, în loc să susţină cultivarea terenurilor. Mai mult: impozitele mici încurajează păstrarea pământurilor în condiţii de abandon.

Soluţia ar fi creşterea simultană a impozitelor pe terenuri agricole şi a subvenţiei pentru lucrarea acestora. Cine îşi munceşte pământul să iasă în câştig, cine îl ţine în paragină să plătească bani grei. O asemenea măsură i-ar împinge pe proprietarii de pământ să caute o ieşire: fie şi-ar lucra terenul, fie l-ar arenda sau l-ar vinde cuiva interesat să-l cultive.

Dar e greu să guvernezi ţara şi, în acelaşi timp, să mai şi gândeşti un pic...