Cel mai frumos Crăciun

Această poveste nu am trăit-o, ci am auzit-o. Mi-a povestit-o un moşneag legendar de pe uliţa copilăriei mele, în Gorjul submontan, acolo unde pământul se întâlneşte cu cerul, iar viaţa cu nemurirea.

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Au fost odată vremuri atât de sălbatice, încât eliberarea din puşcării a deţinuţilor politici a părut o măsură de mare umanism a Înţeleptului Conducător, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nici nu mai conta că, în bunătatea lui, acelaşi conducător domnise peste o ţară de deportaţi şi deţinuţi politici, dintre care mulţi şi-au lăsat oasele prin nesfârşitele lagăre ale ţării.

A fost odată o iarnă grea, cu geruri năprasnice şi cu omăt până la brâu. Într-o căsuţă de bârne, acoperită cu şindrilă, trăiau o femeie necăjită, despre care lumea zicea că-i văduvă, şi trei copii mititei, despre care se vorbea că-s orfani. Nimeni nu-l văzuse mort pe tatăl copiilor, dar de mai bine de cinci ani, de când fusese ridicat, nu se mai ştia nimic de el. Nu venise nicio înştiinţare de deces, nicio telegramă, nimic; doar o vorbă adusă cine ştie de cine, cum că Ion al Morăriţei a murit în închisoare.

Au fost odată doi băieţi şi-o fată, cu vârste de 10, 8 şi 5 ani, care în seara de Crăciun a anului 1963 au îmbrăcat haine groase, şi-au pus ciorapi şi mănuşi de lână, croşetate de mama lor, au îndesat pe cap căciuli cu urechi şi au pornit prin sat cu Moşul. Băiatul cel mare şi-a acoperit faţa cu o barbă lungă, de lână lipită pe un carton prins pe după urechi cu elastic, şi astfel a devenit Moş Crăciun.

Cei trei prichindei au început să colinde din capul satului. Prinşi cu o treabă atât de serioasă, uitaseră şi de frig, şi de foame. Înaintau cu greu prin troienele de pe uliţă, iar zăpada continua să se aştearnă peste potecuţa croită printre nămeţi. Ningea ca în poveşti.

Erau gospodari de tot felul: unii, ştiindu-i copii buni şi necăjiţi, îi primeau în ogradă şi le îndesau merinde în traistă şi bănuţi în buzunar; alţii, având de-a face cu odraslele unui duşman al poporului, îi alungau cu vorbe de ocară. Unul chiar a pus câinii pe ei, strigând în noapte: să nu vă mai prind pe-aici, orfanilor! Dar cei mai mulţi îi chemau în casă, pentru a-i omeni şi a-i pune lângă sobă, să se dezmorţească.

La răscrucea de la biserică, micuţii colindători au zărit o mogâldeaţă care venea spre ei, dinspre uliţa principală. Fantoma înainta greu, părând că se opreşte la fiecare pas. Şi dacă este adevăratul Moş Crăciun? - s-au gândit copiii.

Când s-au apropiat la câţiva paşi, omul a tuşit înfundat, ca şi cum îl măcina o boală de plămâni. Nu, acesta nu poate fi Moş Crăciun. Nu are nici barbă, nici sanie, nici măcar un sac cu daruri pe umăr.

„Bună seara, mă, copii", zise fantoma, „aţi plecat cu colindatul?" „Bună seara, nene... Moş Crăciun", răspunse, stingheră, fetiţa. Fratele cel mare îi dădu un ghiont cu cotul, să tacă, pentru că... Pentru că acela nu era Moş Crăciun, ci mai mult decât atât: era tatăl lor, care dispăruse din sat de cinci ani şi două luni, pe când băiatul cel mare avea 5 ani, băiatul cel mic trei ani, iar fetiţa nu se născuse încă! Era tatăl lor, iar băiatul cel mare - care şi-l amintea vag, ca pe un om bun care cândva, la facerea lumii, îl purtase în cârcă şi-l dusese la scăldat - a simţit atunci, pe loc, în întunericul luminat de zăpada albă, că acela şi nimeni altcineva este tatăl său, este tatăl lor, este Moş Crăciunul care-i lipsise cinci ani la rând! Ceilalţi doi copii au priceput atunci că nu mai erau orfani, iar mama lor nu mai era văduvă. Nimeni nu va mai râde de ei că sunt orfanii văduvoaiei, nimeni nu va mai îndrăzni să pună câinii pe ei!

Bine-ai venit, tată!

Bine v-am găsit, copiii mei!

Să vezi ce-o să se bucure mama!...

Spre casă au plecat patru mogâldeţe îngheţate, dar fericite. A fost cel mai frumos Crăciun de pe uliţa copilăriei, de la facerea lumii şi până la sfârşitul ei, care nu va veni niciodată. 

Grigore Cartianu este redactor-şef Adevărul