„Asasinii“ lui Adrian Păunescu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Adrian Păunescu a plecat în lumea celor drepţi aşa cum, probabil, nici nu spera: înconjurat de o emoţie uriaşă.

Este exact ceea ce a căutat el toată viaţa şi pentru care şi-a sacrificat odihna, sănătatea, pe alocuri şi credibilitatea. Căci şi compromisurile sale cu regimul ceauşist au fost determinate de nevoia organică de a electriza masele, de a fi lăsat să magnetizeze mulţimile, de a se hrăni cu energia lor.

Păunescu a meritat acest pelerinaj spre lumea de dincolo. Uriaşa sa personalitate şi-a spus cuvântul şi în ceasul de apoi. Solemnitatea şi emoţia momentului au scos la lumină trăsăturile pozitive ale marelui poet. Pe cele negative va avea grijă să i le deconteze posteritatea, după cum nu i le-a lăsat netaxate nici contemporaneitatea.

Trebuie remarcată decenţa unor inamici ireductibili ai lui Păunescu de a se abţine de la declaraţii în aceste zile. Au vorbit înainte, vor vorbi şi după ce emoţia se va risipi. Acum au ales tăcerea, dovadă de inteligenţă şi de bunătate sufletească.

Excesele au venit dinspre adulatorii poetului, în frunte cu marele demagog C.V. Tudor. Am aflat, din gura lor, că toţi criticii lui Adrian Păunescu sunt nişte trădători de ţară, nişte duşmani ai neamului românesc, ba chiar nişte asasini, pentru că au înveninat inima poetului, grăbindu-i sfârşitul. Au decretat că Adrian Păunescu a fost un sfânt (nu, n-a fost un sfânt!) şi că e mai mare decât Eminescu (nu, nu e mai mare decât Eminescu!). Adrian Păunescu a avut păcatele lui lumeşti, a avut propriii săi demoni, cu care de altfel s-a luptat în momentele de cumpănă ale vieţii sale. Bardul de la Bârca a fost suficient de mare încât să rămână în istoria literaturii, nu are nevoie să fie gonflat peste mormântul lui Eminescu. Sunt vecini în Cimitirul Bellu şi asta e de-ajuns.

Demagogii de serviciu au găsit chiar şi cauzele abstracte ale morţii lui Adrian Păunescu: 1. „încondeierea" sa de către „Comisia Tismăneanu", în Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (în 2006); 2. pierderea mandatului de senator (în 2008); 3. scăderea pensiei de parlamentar (în 2010).

Să fim serioşi: Adrian Păunescu a murit prematur, la 67 de ani, din cauza unui diabet care i-a măcinat plămânii, ficatul şi, finalmente, i-a oprit inima. Medicii sunt categorici: diabetul i s-a tras de la stilul de viaţă care l-a împodobit cu prea multe kilograme în plus.

Emoţia momentului nu trebuie să ne întunece raţiunea într-atât încât să găsim vinovaţi acolo unde nu sunt. E absurd să arăţi cu degetul, acum, spre Vladimir Tismăneanu (şi spre comisia sa de istorici), spre Ion Cristoiu (cu care bardul a avut o lungă rivalitate gazetărească), spre Gabriel Liiceanu (autorul celebrului „Apel către lichele") sau spre cei care au retezat pensiile privilegiate ale parlamentarilor. Aşa cum Păunescu a avut adevărul lui, şi ceilalţi au avut, au şi vor avea adevărurile lor! Moartea poetului nu-l face nici mai bun, nici mai rău decât a fost, după cum nici pe ceilalţi nu-i face mai buni sau mai răi decât sunt.

Cert e că Adrian Păunescu, aşa viforos cum era el, o să ne lipsească. O să le lipsească şi celor mai severi critici ai săi, care nu-i pot contesta formidabila putere de creaţie. Sunt sigur că, peste ani, unii dintre ei vor citi cu plăcere poeziile zguduitoare ale lui Păunescu. Pe celelalte - balastul ideologic - le vor da la o parte, ca pe un tribut plătit unor vremuri complicate.

Discuţia despre Păunescu nu s-a încheiat. Discuţia despre Păunescu abia începe. Dumnezeu să-l odihnească! Nu de fanfaronadă are el nevoie acum, ci de adevăr şi decenţă. Iar posteritatea va avea înţelepciunea de a-l aşeza acolo unde merită. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite