Mircea Diaconu: "În primul an de studenţie am avut cele mai proaste note"

Actorul Mircea Diaconu povesteşte hazardul care l-a condus către facultatea de teatru, coşmarul admiterii şi al primilor ani de studenţie în Capitală. Prima scenă i-a fost pădurea, iar naivitatea sa a fost subiect de etern amuzament pentru colegii şi profesorii săi. 

De ce aţi dat la teatru?

Că tot vorbim de încălzire globală, era o vară, când am dat eu admitere, în ’67, în care fiecare pas în asfalt al omului rămânea acolo, se îngropa sub tine. Era infern, pur şi simplu. Eu am făcut 11 clase, am fost ultima serie cu 11 clase şi în iarna ultimului an mi s-au întâmplat nişte lucruri. Unul dintre profesori, de germană, un tânăr sosit în liceu, entuziast şi romantic, toate fetele îl iubeau, animator de teatru la nivelul liceului, a iniţiat un fel de montaj literar - muzical Coşbuc, şi lucra, eu nu ştiam lucrul ăsta, eu făceam sport, eram în echipa de handbal a liceului, aveam treabă.. Şi-ntr-o bună zi, trecând pe un culoar, m-a luat de mână şi m-a băgat într-o clasă. Şi a zis: “Ia stai aici”. Şi erau vreo şapte fete, înşirate pe un semicerc, o potcoavă, un băiat într-o parte şi-i mai trebuia un băiat în partea cealaltă. Şi-i trebuia un băiat de o anumită înălţime. S-a văzut mai târziu, destul de mică. Deci problema era una singură: ca eu să corespund celuilat băiat din partea cealaltă a semicercului. A fost mulţumit, eram cât trebuia de scund sau, mă rog, şi a zis: “de mâine vii aici, la noi”. Nu comentam pe vremea aceea, nimic, ca elevi, ne supuneam profesorilor şi sistemului şi m-am dus acolo. Erau coruri vorbite, vorbeam şi eu cu ceilalţi, am învăţat repede textele.. Şi într-o bună zi îmi dă să învăţ o poezie. Am învăţat-o. Era “Jurnalul Annei Franck”, de Daniel Ureche. Şi după ce am învăţat-o, a făcut o repetiţie cu mine. M-a pus să spun, a zis “execrabil”. “Uite cum faci: te urci pe scenă. Şi nu te uiţi la spectatori”. A fost prima indicaţie regizorală pe care am primit-o în viaţa mea. Niciodată nu te uiţi la spectator. Te uiţi un metru deasupra lor şi puţin dreapta. Iar corpul, puţin stânga. Ai înţeles?”. “Da”. Am executat poziţia, am ridicat privirea şi am turuit pozia. “Bine, a zis el, e în regulă”. Şi m-au inclus într-un concurs între liceele de tradiţie ale oraşului nostru, Câmpulung – Muscel. Dacă spun “tradiţie de învăţământ”, e puţin spus ce era. Orgolii fantastice cu profesorii, care nu dădeau 10 decât lui Dumnezeu, ş.a.m.d. Chiar era o tradiţie şi o concurenţă fenomenală între licee. Erau trei licee. Liceul Pedagogic, Teoretic şi Sportiv. Eu eram la Liceul Sportiv.

Are loc concursul, cu coruri, cu secţiuni, cu montaje, cu recitare.. Mă împing ăştia să spun şi eu poezia, am păţit un lucru infernal. Era un microfon în faţă, m-am aşezat în faţa microfonului, am executat poziţia, corpul stânga, privirea dreapta, un metru sus. Şi am început să spun şi spuneam, şi spuneam şi parcă eram doi: unul spunea şi unul se controla. Şi controlul ăsta te ducea la nişte concluzii infernale. În primul rând aveam senzaţia că mâinile îmi sunt întoarse invers. Adică tot corpul îmi era dereglat, aveam senzaţia că mâinile sunt aşa, invers. N-am înţeles niciodată de ce. M-a pornit o amorţeală, concretă, amorţeală cu ţepi, de jos de la picioare, peste tot, până în vârful capului. Aşa încât, când am terminat poezia şi am ieşit afară, în culise, eram amorţit, până şi părul mi-era amorţit. N-am mai păţit asta niciodată în viaţa mea ulterioară, fireşte. S-a terminat şi eram prin fundul sălii şi noi, pe-acolo, elevii, pe clase, cum eram noi, pe licee..

V-au aplaudat?

Nu ştiu, nu-mi aduc aminte, fiindcă eram în stare de şoc. Nu ştiu! Da’ chiar nu ştiu! Nimic nu-mi aduc aminte. Eram în fund, asta îmi aduc aminte, eram relaxat, am scăpat.. Şi la un moment dat colegii îmi zic: “băi, băi, du-te-n faţă, du-te acolo, du-te acolo!” M-au împins, am plecat pe culoar şi m-am dus în faţă, unde era o comisie din profesorii cei mai importanţi ai oraşului şi care deliberase şi acuma dădea premii, diplome. N-am auzit nici când mi-au strigat numele meu, nu eram atent, ca orice elev care nu-i atent, nu-i nimic nou.. Ei, despre mine era vorba şi primisem premiul I şi diplomă împreună cu o fată pe care tot oraşul o iubea şi care spunea “Moartea căprioarei” de neimaginat. Era bucălată, obrajii îi erau tot timpul roşii, avea un păr imens, lung, cu cozi, o minune de fată, romantismul întruchipat pentru standardul unui oraş de provincie. Deci ea era premiul I şi, culmea, şi eu, alături, tot premiul I. Că n-am înţeles nimic e una, dar am primit diploma aia, lumea m-a bătut pe umăr.. şi într-un oraş pustiu, provincial, duminică după-masa, eu mă duceam către internat. Şi mergeam încet, cu diploma în mână şi aveam senzaţia că, Dumnezeule, da’ de ce nu se uită nimeni la mine, da’ de ce nu mă vede? Şi nu era nimeni, că era oraşul pustiu, că aşa e duminică după-masa într-un oraş de provincie. N-am dormi în noaptea aia, eram bulversat. A doua zi dimineaţa, profesoara de economie politică şi de socialism ştiinţific, o domană foarte sobră şi destul de dură, a intrat, a pus catalogul jos şi a spus „cine-i Diaconu?” Eu fiind în clasa a ceea, a-XI-a unde eram, un elev de 10 la ea, aveam note de 10. Ar fi fost normal să mă ştie. Nu mă ştia.

Dar cu ce asociaţi d-voastră actoria?

Îmi plăceau filmele de înnebuneam. Duminica dimineaţa, când eram liber până la ora 1, luam bilet de voie de la pedagog şi mergeam la orice film ar fi fost, în singurul cinematograf din oraş. Şi luam înainte o savarină. O savarină şi un film.

Şi asta a fost tot?

Nu, în iarna aceea, m-am îndrăgostit de o fată, fireşte, de la alt liceu şi, fireşte, fără nici o speranţă. S-a întâmplat ca fata pe care eu o iubeam şi pe care treceam s-o văd, în secret, s-o văd cu un alt băiat. Şi m-am dus la internat, n-am dormit toată noaptea, iar când a venit tatăl meu la mine, i-am zis că m-am hotărât să mă fac actor. I-a căzut ceru-n cap, dezastru. Numai maică-mea a ţinut cu mine şi mi-a dat putere. Dar după două luni taică-meu a încercat chiar să mă pregătească cu un regizor de la Piteşti, care, după ce m-a ascultat spunând „Luceafărul", mi-a zis „Nu, e o prostie, tu trebuie să faci comedie". Mi s-a părut că m-a jignit profund. Aşa că am luat nişte cărţi şi am învăţat nişte poezii. Le-am învăţat în pădure, unde senzaţia de libertate este absolută. Nici în baie nu eşti atât de liber, te mai aude un vecin. În pădure, nimeni. Cântam, recitam, vorbeam.

N-aveaţi nicio istorie în familie în povestea asta cu actoria?

Nimic. Şi fără niciun gând anterior. În noaptea aia, probabil, m-am enervat atât de rău, încât din nimicnicia mea şi blândeţea mea întruchipată a ţâşnit, cu o furie năprasnică, la 17 ani şi două luni, cam atâta cred că aveam la vremea aia, o enervare.. şi am simţit nevoia să fac ceva ce nu mai făcuse nimeni, ceva de nervi. De ce să fiu eu atât de cuminte şi de supus tuturor ? Până când? Ceva de genul ăsta cred că a fost în capul meu. Şi altă formă n-am găsit, decât asta. Cum mai târziu am zis „n-am găsit altă rimă”. Nu mult mai târziu, cinci ani mai târziu. M-am enervat groaznic şi m-am pus contra tuturor. Pentru că tata mă certa, dirigintele meu aproape că râdea de mine, toată clasa râdea, eram ca un fel de jucărie comică pentru ei, absurdă, penibilă.

Şi la admitere cum a fost?

La prima probă am avut nişte spaime groaznice. N-aveam costum, mi-au făcut costum. Aveam senzaţia că stă aruncat cu furca pe mine. M-am spălat pe cap înainte de prima probă cu săpun de rufe, pentru că noi n-aveam altceva şi părul se făcuse ca dracu.

Vă mai amintiţi câte locuri erau?

Erau 20 de locuri la băieţi, 10 la fete şi eram 2000 şi nu mai ştiu câţi. Şi am intrat, erau câteva proiectoare îndreptate spre tine, o mică scenă, nu vedeai nimic, auzeai nişte voci, atât doar, de la comisie. Erau ca la Securitate, într-un fel. Şi am spus numele, după care am zis „Luceafărul", apoi „Mama", de Ion Barbu, apoi o fabulă, le-am spus ţinând cont de prima mea indicaţie: corpul stânga, privirea undeva peste. După care, o voce feminină a zis: „Măi, băiatule, de unde vii tu, mă?" Deci era clar răspunsul, „din Lună", ar fi trebuit să spun. Dar am început să vorbesc cu proiectorul despre mine, eu, satul meu. Şi mi-am dat drumul. Şi m-au întrebat lucruri absolut civile, cred că se amuzau. Eu am spus, cu naivitatea cunoscută, tot ce-mi venea prin cap. Am intrat pe ultimul rând, împreună cu George Mihăiţă, datorită notei de la proba de română scris, un 8, pentru că la celelalte probe practice luasem 6.

În primul an cum a fost? Veneaţi dintr-un sat, la Capitală.

A început şcoala şi profesoara Sanda Manu ne-a urcat pe toţi, pe rând, pe scenă. Şi mi-a zis: "Ia un scaun din culise şi stai jos". Proiector pe mine. M-am aşezat. "Ha, ha, ha, ha.." toată sala. "Mă, băiatule, a zis profesoara, aşa se stă pe scaun?". Şi din clipa aceea n-am mai ştiut nimic. Pentru că nu mi-am pus niciodată problema: cum să stai pe scaun? Mult mai târziu am înţeles într-un fel te-aşezi când eşti vesel, într-un fel când ai câştigat la Loto, într-un fel când te-a părăsit nevasta, nu există un fel universal de a te aşeza pe scaun. Ridicolul din clipa aceea a continuat un an şi ceva. Când făceam orice, râdeau de mine. Mă ţineam şi eu după ei şi îi enerva asta şi mergeau mai repede ca să scape de mine, că eu nu ştiam, în Bucureşti, unde e sala, unde e cantina.

Eraţi singurul atipic în grupa aia?

Nu. Şi Mihăiţă era la fel de prost ca mine. Şi în primul am am avut amândoi cele mai proaste note din facultate. Eram sub restricţia de a fi daţi afară în anul următor.

Dar de ce eraţi văzuţi aşa?

Pentru că eram anacronici, iar ei aveau un anumit tip de ironii pe care trebuie să le înţelegi sau să le guşti. Nu înţelegeam ce vorbesc, părea alt limbaj. Când ne-am întors din vacanţă, la prima lecţie cu profesoara, ea ne-a întrebat ce-am mai citit. "Eu am citit Shakespeare", zicea unul, "Eu am citit vechii greci", fiecare zicea câte ceva. "Şi tu ce-ai citit?". "Nimic", am răspuns eu. Citisem, dar nu de teatru, n-aveam cărţi de teatru la mine, nici în bibliotecă, nici în sat. Şi-a zis: "Măi, băiatule, mai citeşte şi tu câte o carte, să se vadă ceva în ochii tăi, că ai ochi de prost!".

Vă amintiţi vreo ironie din anii ăia?

Au fost nişte întâmplări mai spre varp, aproape să terminăm primul an, şi în pauze erau glumiţe, făceau cercuri.. unii dintre noi erau foarte şarmanţi, agreabili, erau tipi de societate şise adunat în jurul lor şi vorbeau. Şi, nu ştiu, cred că am spus şi eu ceva sau am încercat şi unul dintre şarmanţii clasei mi-a făcut un gest pe care nu pot să-l spun, pot să-l arăt.. Era un mic “Mă laşi?”, nimic altceva, dar m-a enervat atât de rău, cât pentru un an întreg. Un an întreg de strâns din dinţi şi-am sărit în gâtul lui. La vremea aia, când am mers la primele lecţii de sport, eu cu Liceul Sportiv în spate, dar ei aveau un metru nouăzeci, un metru optzeci şi.. erau frumoşi, rasaţi, dar eu, cu un metru şaptezeci al meu, aruncam greutatea de două ori mai mult decât ei. Şi nu le venea să creadă, cum, piticul ăsta?

S-a terminat primul an, a fost vara şi când ne-am reîntors era prima lecţie cu profesoara. “Ei, ce-aţi citit, ce-aţi mai făcut?”. “Eu am citit Shakespeare”, zicea unul, “Eu am citit Vechii greci”, sau Aristotel sau mai ştiu eu ce, fiecare zicea câte ceva. “Şi tu ce-ai citit?”. “Nimic”, am răspuns eu.
Şi nu citiserăţi chiar nimic?

Ba da, dar nu de teatru. Eu n-aveam cărţi de teatru la mine, nici în bibliotecă, nici în sat. Am citit o mulţime de cărţi, dar nu exact de teatru, că trebuia să spui ce-ai citit de teatru. Şi s-a enervat înfiorător şi-a zis “Măi, băiatule, mai citeşte şi tu câte o carte, să se vadă ceva în ochii tăi, că ai ochi de prost!”. Dar asta a fost aşa, în primul an, că după aia doamna Sandu Manu a fost impecabilă până în ultimul an.
Dar când aţi început să vă cuceriţi profesorii?

A fost foarte rău la început. În anul doi nu lucra nimeni cu mine, nu mă distribuiau în micile scenuţe de clasă, de examen. Trebuia să-mi dau şi eu examenul cu ceva la sfârşitul anului doi şi proba era monolog. N-aveam roluri, eram foarte liber şi între timp în facultate venise profesorul David Esrig, care era profesor la regie de teatru, anul egal cu mine. Şi pentru că eram foarte liber, colegii mei de la regie, când voiau să facă un exerciţiu cu actori, mă luau de pe culoar sau îmi ziceau “Mă, hai la noi la clasă ca să fac un exerciţiu cu tine, cu profesorul de faţă”. Orele se ţineau târziu,că domnbul David Esrig lucra şi venea seara pe la 10, stăteam până la 12 noaptea şi lucrau cu mine. Şi practic David Esrig mă cunoştea din anul doi şi lucra cu mine, iată ce şasnă fantastică aveam. Şi în anul trei s-a întâmplat acelaşi lucru, dar nu a mai fost el, a fost Radu Penciulescu, un mare regizor, şi eu eram omul lor. Practic eu am făcut egal, actorie şi regie. În sensul de a sta cu fundul pe scaun la cursul respectiv. Şi în anul doi, când să dau monologul m-am dus la facultate la bibliotecă să caut şi eu ceva să învăţ, că nu eram inclus în ce pregătea clasa. Şi nişte  băieţi din anul trei care mă ştiau din cămin şi ţineau la mine şi ştiau şi povestea şi necazurile mele mi-au arătat un monolog de-al lui Trigeu, Pacea de Aristrofan. Ceea ce însemna Trigeu zboară cu Pegasus peste cetate şi Pegasus mănâncă mult şi face caca pe cetate. Şi-am învăţat şi au lucrat cu mine cei din anul trei.

Cum sunt studenţii de astăzi?

Fiecare se salvează singur, asta spun eu despre studenţii de azi, de ieri şi de mâine. Se salvează singur sau învaţă singur. În măsura în care înţelege că răspunderea e numai la el, are o şansă. Din păcate, ea, facultatea, nu înţelege că scopul e studentul, şi nu profesorul. Se spune „ce examen bun a avut profesorul cutare.." şi nu „studentul cutare". Adică profesorii dau examen şi concurenţa e între ei şi nu între studenţi. Egoismele, orgoliile din sistem sunt imense şi distructive.

Şi despre facultatea de teatru de azi?

N-am o părere bună deloc. Din foarte multe motive. Am muncit câţiva ani acolo şi am vrut s-o reformez, din păcate ea nu înţelege.

Ea, cine?

Facultatea. Pardon, dânsa. Şi nu înţelege că scopul e studentul, şi nu profesorul. Se spune „ce examen bun a avut profesorul cutare..” şi nu „studentul cutare”. Adică profesorii dau examen şi concurenţa e între ei şi nu între studenţi. Plus că eu văd sistemul, cel puţin aşa l-am văzut, de aia am şi plecat, ca pe-un fel de spaţiu, în care catedre competente, pe discipline diferite, adică nici unul dintre noi, indiferent ce maestru este, nu acoperă tot domeniul. Fiecare e mai bun în ceva. Deci grupuri profesorale pe discipline, iar studentul trece de la una la alta. Aşa-l văd. Şi nu, dacă eşti blestemat să fii repartizat să fii la un profesor cu care n-ai compatibilitate, nu zic altfel, ei, cu ăla faci toată facultatea. Timp în care vizavi, în camera cealaltă, munceşte altul, pe care nu-l vezi decât pe culoar, bună ziua, bună ziua, şi care ţi-ar putea deschide universul. Despre asta e vorba.
Singura şansă este să rămâi repetent un an.

S-au întâmplat şi de astea. Jur! S-au întâmplat o mulţime, în care prin repetenţie şi-au schimbat profesorul, ca să ajungă la cel care pare mai interesant. Şi-am încercat să explic, am fost secretarul ştiinţific al facultăţii, am încercat să mă implic serios, eu nu sunt de ăla care să-şi facă treaba şi să plece acasă. Nu s-a putut, din cauza rigidităţii şi inerţiei.

Vedeţi o salvare, o schimbare pe viitor?

Nu ştiu. Sunt bătrân, mă uit după pensie, încerc să duc şi eu teatrul ăsta spre o trupă, că asta e marea problemă, spiritul de trupă este ceva ce dispare şi foarte greu se poate reface. Egosimele, orgoliile din sistem sunt imense şi distructive. Spiritul de trupă din vremea Teatrului Bulandra despre care eu vorbesc însemna că eu, dacă aveam 21 de ani şi jucam în „Revizorul”, iart Ştefan Bănică făcea figuraţie aproape, şi dacă la un moment dat când ne împiedicasem, sau nu era o soluţie în nu ştiu ce moment, cu 40 dintre cei mai mari actori ai Teatrului Bulandra pe scenă, şi dacă eu voiam să zic ceva, tăceau toţi şi m-ascultau, până spuneam o prostie sau nu. Şi au fost soluţii care au venit din gura mea, brusc. Şi toţi tăceau, nu zicea nimeni „Băi, tu taci din gură, că eşti mic”. Sau „numai eu vorbesc”. Ca azi. Aşa era atunci. Deci de oriunde dintre noi putea să vină soluţia. Asta înseamnă trupă. Sau când plecam în America, în turneu, păi toţi căram, toţi munceam, toţi coseam haine, orice era nevoie, Nu eram „maeştri” care trebuiesc ţinuţi pe palme.

Dar ce s-a întâmplat cu noi toţi?

A căzut biblioteca şi s-au amestecat cărţile. Şi-acuma, unde-i cartea cutare? Nu ştiu. Până punem cărţile la loc, o să dureze foarte mult timp.

"Facultatea de azi nu înţelege că scopul ei e studentul, şi nu profesorul."
Mircea Diaconu
actor

Date biografice

S-a născut în comuna Vlădeşti Muscel, judeţul Argeş, la 24 decembrie 1949.

A fost admis la IATC „I.L.Caragiale" din Bucureşti, în 1967.

A debutat în 1970 la Teatrul „Bulandra" din Bucureşti cu „Harfa de iarbă" de Truman Capote

În 1971, a debutat în cinematografie cu „Nunta de piatră", în regia lui Dan Piţa

În 1972, a fost angajat de Liviu Ciulei la „Bulandra" unde a rămas până în 1982 când a devenit actor la „Nottara".

Are la activ 15 filme printre care: Actorul şi sălbaticii, Mere roşii, Buletin de Bucureşti, Asfalt tango, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii.

Este căsătorit cu actriţa Diana Lupescu şi au doi copii: Ana şi Victor.