„Oricine se poate regăsi în poveştile noastre“

Pe 12 septembrie, de la ora 20.30, ProTV va difuza lung-metrajul „State şi Flacăra – Vacanţă la Nisa“ în regia lui Iura Luncaşu. Producţia va fi o introducere a serialului „Moştenirea“, ce va fi difuzat din această toamnă la acelaşi post.

Adevărul TV: De ce este Flăcărica personajul dumneavoastră preferat dintre toate personajele cărora le-aţi dat viaţă de-a lungul timpului?

Carmen Tănase: Flacăra este un personaj complex, are mii de faţete de care eu, ca actriţă, trebuie să ţin seama, în aşa fel încât strălucirea şi spectaculozitatea cu care a fost creat de scenarişti şi regizori să nu fie umbrite în nici un fel! Este o competiţie ce intră în al patrulea an, cu mine însămi, de a nu fi mai prejos decât creatorii de fond ai personajului! Deşi poate părea mai simplu de muncit la acelaşi personaj de atâta timp, menţinerea ştachetei sus este dificilă, iar responsabilitatea, pe măsură!

Lungmetrajul şi serialul „Moştenirea" se anunţă mai incitante decât producţiile anterioare de care se leagă. Ne puteţi deconspira măcar un element care să susţină acest atribut? Practic, de ce nu trebuie să ratăm pelicula cinematografică şi continuarea „Reginei"?

Fiecare sezon a venit cu ceva nou şi incitant, care a ţinut oamenii în faţa televizoarelor! N-aş putea spune că unul a fost mai bun decât altul! S-a creat o obişnuinţă a telespectatorilor cu aceste personaje, dar şi o curiozitate crescândă pentru ce aduc ele nou de la un sezon la altul! De data aceasta, ca de fiecare dată, noul nu va lipsi, avem situaţii inedite, personaje noi cărora le dau viaţă câţiva actori excepţionali, avem duioşie, ceva dramă, comedie cât cuprinde, lacrimi, atât de bucurie, cât şi de disperare, pe scurt... viaţă! Oricine se poate regăsi în poveştile noastre! 

În ce vă simţiţi mai bine - în costum de epocă sau în veşminte ţigăneşti?

Probabil aşteptaţi varianta 1 de răspuns! Având, însă, formaţie de teatru, sunt obişnuită să port orice costum, ba chiar, să mă adaptez oricărui costum!      

De 3 ani daţi viaţă unui personaj savuros, viu, colorat, devenit unul dintre cele mai populare „produse" autohtone. În tot acest timp v-aţi familiarizat cu traiul ţigănesc. Ce prejudecăţi legate de rromi au căzut de când trăiţi pe platouri asemenea lor?

Nu am avut prejudecăţi legate de nimeni, niciodată, deci nici de ţigani! Sunt de principiul că e loc pentru toată lumea sub soare! Flacăra, însă, m-a ajutat să-i înţeleg mai bine, să mă opresc mai mult asupra felului lor de viaţă, asupra obiceiurilor lor.   

Ce vă spun rromi pe care-i întâlniţi pe stradă, sunteţi veridică pentru ei?

Am avut norocul unui personaj colorat, care a câştigat foarte repede simpatia etniei pe care o reprezintă! Mă opresc frecvent pe stradă şi-mi spun că parcă sunt de-a lor! Cea mai tare replică a fost a unei vecine, care mi-a spus: „Fetica, eşti mai talentată ca mine!".  

Care este scena/secvenţa care v-a dat cele mai mari bătăi de cap de când o interpretaţi pe Flăcărica?

Am avut multe secvenţe dificile, nu pot să spun care din ele a fost cea mai grea! Eu caut, în general, situaţiile solicitante, nu-mi place să-mi fie comod, îmi doresc adrenalină la lucru, aşadar nu pot să răspund punctual! Dar, cu siguranţă a fost greu la început, când căutam personajul, când încercam să-i dau o linie şi nu prea reuşeam de fiecare dată! Atunci, mi-aduc aminte, mi-a fost greu, mie cu mine însămi!     

Colaboraţi minunat cu partenerul dumneavoastră, cu Gheoghe Visu. Sunteţi la fel de apropiaţi, de buni prieteni şi-n viaţa reală, dincolo de platouri?

Geo este partenerul meu direct de patru ani! Stăm împreună la filmări, poate mai mult decât cu familiile noastre, ne cunoaştem bine, ne ştim „bunele" şi „relele", ne-am obişnuit atât de tare unul cu celălalt, încât, probabil, la finalul proiectului, ne va fi greu! Cred că asta se cheamă prietenie! 

Ce o enervează cel mai tare pe Flăcărica la Stătică?

Băutura şi „căpreoarele"!    

Se spune că a renunţa la teatru în favoarea producţiilor de televiziune este un compromis pentru un actor mare. De ce credeţi că există această mentalitate?

Am învăţat meseria asta într-un singur fel! Nu-mi aduc aminte ca profesoara mea, Olga Tudorache, să-mi fi spus vreodată să joc teatru serios şi televiziune neserios! Sau, mai lejer! Când primesc un rol, oriunde-ar fi el, în film, televiziune sau teatru, viaţa mea se învârteşte în jurul lui! Cine face altfel, sau gândeşte altfel, este, după părerea mea, un ageamiu! Nu vreau să spun că eu deţin adevărul absolut, ci că lucrăm cu o profesie care-ţi cere TOTUL! Dacă dai pe bucăţele, primeşti firimituri!

Adevărul TV: Aţi declarat că State Potcovaru este creaţia dumneavoastră, că aveţi multe dintre trăsăturile personajului. Ce vă diferenţiază în afară de etnie, fireşte?

Gheorghe Visu: State este o parte creaţia  mea şi o parte creaţia lui Iura Luncaşu, care a intuit în actorul din mine acest personaj. De fapt, State s-a născut în trei: Iura, Visu şi Carmen Tănase. Cât despre diferenţe, eu aş spune că sunt foarte multe. Toate trăsăturile de caracter sunt diferite, în afară de pofta de viaţă şi pofta de joacă.

Histrionismul este una dintre trăsăturile comune. Nu este obositor să încercaţi să ieşiţi mereu în evidenţă?

Cred că noi tot timpul vrem să ieşim în evidenţă,  doar că sunt momente în care trebuie să facem un pas înapoi, să ne luam avânt şi să avem puţină răbdare. Asta o spun după trei sezoane cu acest personaj şi este momentul atât pentru actor cât şi pentru personaj, dacă nu să facă un pas înapoi, atunci să stea pe loc şi să lase să iasă în faţă poveşti noi, un val tânăr, care aduce întâmplări şi situaţii proaspete. Pe urmă vom mai vedea...

Sunteţi o persoană deschisă, nu vă ascundeţi sentimentele. Puţini bărbaţi fac asta, considerând-o o slăbiciune. Se-nşală?

Eu cred că asta este o slăbiciune a mea: să nu pot să-mi ascund sentimentele.

Stătică este, categoric, unul dintre cele mai populare personaje autohtone ale momentului. Îl simţiţi şi-l jucaţi magistral de mai bine de 3 ani. Nu vă temeţi de momentul când va trebui să vă despărţiţi de el?

A început să-mi fie teamă pentru că va trebui să stau şi să mă gândesc bine ce voi face mai departe în film sau în televiziune. În teatru nu mi-e teamă pentru că acolo am reuşit să fac în aşa fel încât să nu se simtă, dar mai departe va fi greu să trec peste popularitatea acestui personaj.

În ce măsură vă urmăreşte acum dincolo de platouri, cum reacţionează oamenii pe stradă atunci când îşi fac curaj şi vă interpelează?

De la „să ne trăieşti" până la „bună seara, vă admirăm şi v-am văzut şi la teatru". Îmi fac plăcere cei care vin cu copiii pentru poze şi autografe. E foarte ciudat, dar am mare priză la copii. În viaţa reală sunt un tip destul de sobru şi îi intimidez, dar pe ecran le-am devenit foarte simpatic.

Sunt roluri care marchează cariere actoriceşti. V-ar plăcea să rămâneţi în memoria colectivă ca Stătică sau preferaţi să vă „urmărească" un alt rol?

Poate dacă m-ar fi întrebat cineva acum un an sau doi, aş fi spus că am vreo preferinţă. Şi acum pot spune că vreau să fiu  actorul Gheorhe Visu, dar eu cred că dacă asta mi-a fost cariera şi a trebuit să rămân în ochii publicului ca State, o să trăiesc foarte bine cu lucrul acesta şi o să-mi facă şi plăcere.

Odată cu Stătică, v-aţi familiarizat cu traiul ţigănesc. Ce prejudecăţi legate de rromi au căzut de când trăiţi pe platouri asemenea lor?

N-am avut prejudecăţi faţă de rromi. De când lucrez cu rromi (în figuraţie, pe platou, de când sunt cunoscut în cartier), ei sunt unii dintre cei mai civilizaţi admiratori ai mei: o fac în stilul lor, dar cu admiraţie şi sinceritate. Mie îmi repugnă lipsa de educaţie pe care o găseşti foarte bine şi la români.  De la rromi am învăţat spiritul de clan, faptul că nu se lasă unul pe altul niciodată. Poate fi deranjant pentru unii, dar este felul lor de a trăi, de a supravieţui şi este de admirat. Am văzut pe viu lucrul acesta când am fost la spital, internat timp de vreo 10 zile, şi acolo sunt destul de mulţi bolnavi de plâmâni din familii sărace, printre care şi rromi. Când unul e acolo, familia lui este adunată toată în curtea spitalului şi se duc cu rândul în rezerva bolnavului, iar el ştie că ei îi sunt aproape şi nu pleacă decât cu el sănătos.

Ce atuuri au noile producţii (lungmetrajul şi serialul „Moştenirea") în faţa celor precedente?

Sunt nişte întâmplări noi, chiar inedite şi mai aproape de o poveste românească decât a fost până acum. Şi eu şi Carmen am reuşit cel mai bine să trecem dincolo de un cuplu de ţigani. Noi rămânem bulibaşa State şi Flacăra, dar încet-încet ne-am pierdut accentul şi încercăm să trecem dincolo de bariera etnică.

Care este scena/secvenţa care v-a dat cel mai tare de furcă de când îl interpretaţi pe State Potcovaru?

Poate că e şi nostalgia de vină, dar îmi aduc aminte de secvenţa cu mâncatul savarinei la toaletă, când Flacăra îl găseşte pe State chiar în momentul în care încerca să mănânce o prăjitură. N-am putut filma zece minute din cauza râsului. Secvenţa care mi-a dat de furcă, dar care mi-a rămas în amintire, a fost dansul la bară din „Inimă de ţigan", pe care până în momentul în care m-am urcat pe scenă nu am ştiut cum să-l fac. Am încercat tot felul de mişcări şi până la urmă mi-am făcut cruce cu limba, s-a dat „motor" şi am filmat.

Ştiu că, pe lângă talentul actoricesc, mai aveţi şi alte aptitudini - cântaţi şi desenaţi cu plăcere. Pe când primul tablou? L-aţi „copt" timp de 30 de ani...

Există un tablou de pastel pe carton, pe care l-am şi înrămat. E pus pe un perete din casă, dar nu este complet pentru că încă îmi caut rama potrivită. Şi poate că într-o zi o să compun şi un cântec!