Stela Popescu:„Doar cu sinceritate câştigi inima omului“

Pe Stela Popescu am regăsit-o în Sala Savoy, locul unde îşi ţine, de două săptămâni, reprezentaţiile pentru Tea­trul de Revistă. Plină de vervă, actriţa ne-a vorbit despre stand-up comedy şi copilăria marcată de lipsa tatălui.

Adevărul TV: Cum se cultivă dragostea publicului, în zeci de ani de carieră?

Stela Popescu: Publicul e ca un melcişor, cu antenele întinse. Dacă simte că ceva nu e în regulă îşi retrage imediat „corniţele". Cu sinceritate câştigi inima omului simplu şi pe cea a omului sofisticat.

Aţi fost la spectacole de stand-up comedy? Cum vi s-au părut?

Am fost, dar nu m-au impresionat, mi s-au părut slabe. Pentru că trebuie să fii Florin Piersic ca să faci stand-up co-medy. Tot spunea un domn că e pentru prima oară când se face aşa ceva la noi. Nu-i adevărat! Florin Piersic ce face, dragă, de 50 de ani, nu face stand-up comedy? Mai ales că eu am auzit la ei niște bancuri pe care le știu de la Puiu Călinescu!  O interacţiune permanentă cu publicul, asta înseamnă stand-up comedy. Adică pe loc să inventezi și să fii cu haz. Și eu cred că trebuie să ai un text, o coloana vertebrală care să susţină acest tip de spectacol. Poţi să îl faci fără un scenariu prestabilit doar dacă ești genial. Mai au un handicap cei care fac asta acum: publicul nu-i ţine minte, pentru că sunt mici, n-au nicio realizare.

Poate că sunt și prea tineri...

Geniul nu e de la 25 de ani în sus.

În rolul din serialul „Aniela" aţi renunţat la orice urmă de cochetărie...

Am detestat tot timpul să joc roluri de cochete. Pentru mine, femeia cochetă pe scenă e o obligaţie. E o obligaţie să fii frumoasă. Deşi am jucat dive la Revistă, nu mi-au plăcut rolurile de cucoană. Am refuzat şi rolul din „Livada cu vişini", tocmai pentru că perso-najul venea cu o anumită graţie, era diafan, plutea cumva deasupra lucrurilor. Ori aşa ceva nu se potriveşte cu mine deloc. Prefer să joc Duduleanca. Rolul din „Aniela" mi-a fost la îndemână. Chiar m-am distrat!

Mai există sufleori?

Da, mai există. Actorii sunt însă atât de bine pregătiţi acum încât nu prea sunt dependenţi de su­fleori. Dar ei știu că oricând e nevoie de ajutor, sufleorul e acolo şi îi ajută. La un moment dat poţi să o iei razna, să fii puţin blocat. Sperietura te poate scoate de pe șină. Mie mi s-a întâmplat într-un turneu în Israel. Publicul nu s-a prins că am uitat versurile. S-a întâmplat în '69.

Cel puţin în prima parte a vieţii aţi avut multe probleme. Cu tată deportat în Siberia, refugiată apoi cu familia, în plin război...

Eram prea mică să realizez drama. Părinţii mei au fost foarte puternici. Semăn cu ei. Mama m-a crescut tot așa. Era o femeie foarte frumoasă. Şi singură, la 33 de ani, toţi se ţineau după ea, era în pericol permanent. Îmi spunea mereu: „Întotdeauna trebuie să fie un bărbat în casă. Fie și în cărucior, după uşă!".  Eram convinși că tata a murit în Siberia. Timp de 18 ani nu am primit niciun semn de la el.

Câţi ani aveaţi când v-aţi revăzut tatăl?

L-au luat când aveam cinci ani și l-am revăzut la 22 de ani. Am întrebat-o pe mama: „Cum o să-l recunosc? O să-l cunoști, că e tata", mi-a răspuns. Ne-am întâlnit în gară, pe peron, la Chișinău. Eu știam că tata era un bărbat plinuţ, lătuţ în spate. Şi când am coborât în gară am văzut un om slab și cu o faţă boţită, boţită toată. Ce-or fi mâncat ei în Siberia... rădăcini! Îmi povestea că erau fântâni cu acoperiș, închise, ca să nu îngheţe apa, erau -50 de grade. Și vrăbiile, de frig, se adunau sus, pe tavanul gheretei unde se afla fântâna. Rămâneau adunate și amorţite acolo. Oamenii luau câte o şapcă, o umpleau cu vrăbii, le fierbeau și apoi le mâncau. L-am rugat pe tata să scrie despre asta. Nu-i plăcea să-și aducă aminte; scria despre istoria românilor în loc să scrie despre ce-a pătimit el.  

Aţi avut darul de a şti ceea ce vreţi; chiar şi când a fost vorba să vă părăsiţi soţul pentru a vă recăsători...

Puiu (n.r.-Maximilian) nu era un om cu care să trăieşti între orele 5 şi 7. Nu-l puteai avea de amant. Era un personaj special, fin, deştept, tăcut, era impresionant. Şi am simţit că ori suntem împreună cu totul, ori nu suntem. Şi aşa mi-am părăsit primul soţ. Nu am luat nimic de acasă. Doar schimburile şi fardurile.