Irina Păcurariu: „Găsesc extraordinarul în destinele normale“

Prezentatoarea TV Irina Păcurariu a revenit în forţă cu „Cealaltă Românie“, un documentar despre o Românie diferită de cea pe care ne-am obişnuit să o vedem în jurnalele de ştiri.

Cum a apărut ideea documentarului "Cealalta Romanie" şi ce v-a inspirat în realizarea acestuia?

S-a întâmplat ca întoarcerea mea să se petreacă aproape de împlinirea celor 20 de ani consumaţi de noua democraţie post-comunistă. Vorbesc de lumea adevarată în care gravităm cu toţii atunci când ne permitem să „evadăm" din spaţiul virtual al talk-show-urilor şi al jurnalelor de ştiri.

Nu te poţi sustrage complet din realitatea alienată a discuţiilor infinite despre teme care sunt indiferente marelui public. Am întâlnit zeci de oameni care trăiesc, iubesc şi râd în acestă ţară. Mi s-a părut că părerile şi priorităţile lor sunt mult mai aproape de ceea ce ne arată oglinda momentului, decât verdictele citate cu obstinaţie. Cred că fiecare în parte ar putea face mai mult pentru România decât face orice politician obosit de propriile păreri expuse la TV.

Povestiţi-ne un moment pe care l-aţi trăit la filmări şi care v-a impresionat?

Am aflat că la 6 ianuarie Liga Studenţilor Români din Străinătate aniversa un an de la înfiinţare. În mod firesc, nu m-aş fi dus acolo, pentru că urăsc evenimentele oficiale, cu discursuri şi felicitări formale. Aşteptam să văd câţiva băieţi isteţi care vorbesc în numele unui ONG şi am găsit câteva sute de români veniţi de la Harvard, Oxford sau Sorbona cu un singur gând: întorcerea acasă. Mi se pare cea mai bună veste pentru România.

Ce v-aţi propus când aţi început acest proiect?

Am vrut altfel de reportaje decât vedem de obicei, cu personaje pline de viaţă, cu oameni care nu se plâng, care au idei şi care, împotriva tuturor bolilor sistemului, le şi pun în practică, cu indivizi mulţumiţi de micile lor realizări.

După ce criterii au fost aleşi cei ale căror poveşti sunt prezentate în documentar?

M-am obişnuit să găsesc extraordinarul în cele mai normale destine. P Profesoara de călărie a fiicei mele este absolventă de psihologie şi a renunţat la o carieră în domeniu ca să facă doar ceea ce îi dă sentimentul că nu trăieşte degeaba, mecanicul de la service are un club de motociclism, care de sărbători au căutat un azil de bătrâni ca să le aducă cadouri, un medic din Oradea şi-a salvat soţia condamnată de o boală necruţătoare, descoperindu-şi capacităţi energetice... şi vă pot înşira încă multe alte poveşti.

Cum a fost întoarcerea în televiziune? Ce aţi găsit schimbat?

Nu pot spune că am avut timp să îmi fac o idee adevărată, pentru că am fost mereu contra-cronometru între filmări, montaje, între două drumuri. Mi s-a pare că regulile profesiei par desuete. Mă şi amuz când mă gândesc ce învăţam la BBC, despre această meserie, cum ne predicau oamenii care au făcut istorie în jurnalismul britanic. La noi nu se mai simte diferenţa între un program de ştiri şi unul de divertisment. Păcat că people-meter-ele care înregistrează audienţa nu pot reda şi comentariile telespectatorilor.

Aţi avut emoţii pentru revenirea pe micul ecran?

Am avut mult chef de treabă şi am venit hotărâtă să fac un altfel de reportaj. Publicul nu mai are răbdare de expuneri patetice şi nici nu aşteaptă lecţii de la televizor. Cred în discernământul celor care se uită şi sper că voi reuşi să nu dau vreodată impresia că deţin vreun adevăr absolut. Sunt doar un reporter care vrea să afle şi care a învăţat că riscul de a fi bănuit de inocenţă poate fi un mare compliment pentru cel care întreabă şi aşteaptă răspunsuri. Aşa are mai multe şanse să le afle, decât dacă pare că el şi doar el, le ştie deja pe toate.