Adevarul.ro

Ce ne mai leagă de România, pe noi, cei care trăim între graniţele ţării acesteia?

Cumva sentimentul apartenenţei la o naţiune sau doar obişnuinţa de a ne descurca în orice condiţii şi amintirile unor vremuri mai bune?

Moartea lui Vaclav Havel a fost (şi va mai fi) comentată de toată suflarea politicienilor şi analiştilor de pe la noi. Explozia de superlative pe care a declanşat-o îţi dă aceeaşi senzaţie papilară ca şi cafeaua dintr-o ceaşcă în care ai scăpat jumătate din conţinutul zaharniţei. Toată lumea evocă personalitatea lui Havel şi rolul său în „noua ordine" europeană, însă nimeni nu observă (încă) faptul că el a dat Cehiei un model de urmat, pentru mulţi ani de acum încolo. Cu alte cuvinte, Havel a permis reconcilierea cehilor cu trecutul, ştiut fiind cât a suferit de pe urma acelui trecut. Aşadar, foştii noştri vecini de „lagăr socialist" au create premisele pentru a traversa cu bine „deşertul globalizării". Acum, cehii au - sau ar trebui să aibă - un moral ridicat şi sentimentul că pot răzbi, într-o conjunctură complicată, „prin ei înşişi".

Dar pe noi, românii, ce sentimente ne încearcă, astăzi? De fapt, aceasta este marea întrebare la care trebuie să răspundem. Şi încă repede, dacă vrem să supravieţuim momentului.

Nu vorbim despre trecutul recent decât atunci când avem ceva de reproşat, batem cu pumnul în masă şi dăm sentinţe, ca şi cum fiecare în parte ar fi deţinătorul adevărului absolut. Totul e alb sau negru, n-avem nuanţe.

Ne-am fi dorit un Havel, dar spunem cu patos că tinerii care au murit în decembrie 1989 „au murit degeaba". Punem mai mare preţ pe ceea ce nu avem decât pe ceea ce avem. Asta în timp ce, în mijlocul cehilor, tocmai s-a născut „mitul Havel", mitul preşedintelui care, să nu uităm!, a avut neşansa istorică să-şi asocieze numele cu dispariţia Cehoslovaciei de pe harta Europei.

Dar noi, oricum, ne simţim trădaţi şi umiliţi, fără a stabili niciodată cât e vina noastră şi cât e vina „lor", a celor care „ne-au vândut". Dispreţul românilor faţă de ei înşişi atinge paroxismul. N-avem puterea să punem punct şi să începem un nou paragraf, aşa cum au făcut cehii şi Havel al lor.

Şi încă ceva: orbecăind prin trecutul proxim, încercăm să „demitizăm" şi trecutul ceva mai îndepărtat. „Toţi au fost mereu o apă ş-un pământ!", spunem, adesea, cu o stranie satisfacţie. Începem să fim siguri că am fost „intoxicaţi" continuu şi că istoria românilor a fost cu totul altfel decât a scris-o Nicolae Iorga. Încet, încet nu vom mai crede în nimic şi chiar vom renunţa să mai sărbătorim Ziua Naţională la 1 Decembrie, pentru că e frig şi nu putem face nici măcar un grătar la iarbă verde. 

George Rădulescu este publicist- comentator Adevărul