La moartea unui om

După cum probabil ştiţi, Ion Diaconescu, preşedintele de onoare al PNŢCD, a trecut la cele veşnice marţi seară.

La vârsta de 77 de ani... Pentru că 17 ani ar trebui să i se scadă din viaţa petrecută pe acest pământ. I-a stat în iadul concentraţionar de la Aiud, Baia Sprie, Nistru şi Râmnicu Sărat.

Întâmplarea a făcut să-i telefonez cu doar câteva ore înainte de a pleca din această lume. Vorbisem de mai multe ori cu Domnia Sa în ultimele două luni, cu speranţa că vom putea stabili o întâlnire pentru un nou dialog „La masa Adevărului". De la ultimul trecuseră deja trei ani. De data aceasta voiam să discutăm doar despre neputinţele şi frământările societăţii româneşti de astăzi. Mi-a spus că-i place ideea şi că este de acord, dar că mă roagă s-o mai amânăm un pic din pricina stării sale de sănătate. „Auzi, dragă, e interesant! Sunt destul de slăbit acum, dar te rog să mă suni săptămâna viitoare, poate-mi revin niţel". Aşa am făcut şi marţi seară, însă am aflat că nu e bine deloc. M-am rezumat la a-mi cere iertare pentru deranj şi la a-i transmite cele bune. Nu mă gândeam că, peste câteva ore, fiind de serviciu la redacţie, voi fi nevoit să lucrez la materialele întru a sa evocare.

Am înţeles încă o dată că nu suntem niciodată pregătiţi să înfruntăm vestea morţii, indiferent cât de previzibilă ar fi.

Vă voi mai povesti însă şi altceva. Despre ultimul meu dialog cu Ion Diaconescu, desfăşurat în luna septembrie a anului 2008. Seniorul ţărănist m-a invitat la el acasă, acolo unde am vorbit, netulburaţi, câteva ore bune. „Tanti Jeni" (aşa cum îi spuneam noi, ziariştii), soţia Domniei Sale, gătea „ceva bun", ca de obicei. Atmosfera din jur era caldă, iar taifasul cu nonagenarul blând şi înţelept din faţa mea nu putea fi decât o poartă către o lume pe care o ştiam doar din paginile cărţilor.

Am discutat despre (aproape) tot ce se putea discuta în legătură cu România. Şi „on the record", şi „off the record". Sinceritatea debordantă, dostoievskiană, a lui Ion Diaconescu m-a pus pe gânduri: oare unde au dispărut oamenii ca el? Să fi fost atât de profund şi cameleonic răul social plămădit între anii 1947 şi 1989? Să ne fi schimonosit sufleteşte atât de tare?

Mi-a fost greu şi atunci, îmi este greu şi acum să dau un răspuns ferm. Până una-alta, înclin să cred că n-am arătat aşa dintotdeauna şi că am suferit mutaţii majore, tratabile într-o perioadă de timp egală cu aceea în care ne-am deformat. Nu pot crede că am avut mereu acest chip, în condiţiile în care exponenţii unor generaţii de lideri au ales crucea temniţei în locul confortabilului Occident.

„Fenomenul acesta de îmbunătăţire a calităţii morale a societăţii româneşti se face în timp, pe măsură ce apar generaţii noi, educate, formate complet într-o ambianţă liberă, de cinste. Mi se pare că o să dureze mai mult", îmi spunea, în 2008, Ion Diaconescu, referindu-se la „profeţia" lui Silviu Brucan cu deja proverbialii „20 de ani".

Moartea lui Ion Diaconescu ar trebui să ne scoată puţin din amorţire, să ne reamintească faptul că nu suntem singuri pe drumul istoriei. Mă tem însă că nici de această dată nu am fost atenţi la semnificaţia unui trist eveniment. E drept, avem parte de prea mult zgomot în jur. 

George Rădulescu este publicist-comentator "Adevărul".