De ce postim?

Mi-am reamintit anul acesta că, de ceva vreme, a devenit „cool" să posteşti public.

Adică să le spui, sub o formă sau alta, colegilor, taximetristului, vânzătoarei şi tuturor celor care-ţi ies în cale că tu ţii post.

Carevasăzică, e „în tendinţe" să fii evlavios. Şi, pe deasupra, mai e şi „corporate". Dimineaţa apari la birou, în costum „de firmă", parfumat şi cu ochii tulburi după o noapte petrecută prin cluburi, iar la ora 13.00 deschizi tacticos o „Cutie a Pandorei" şi îi trăsneşti pe toţi cu un miros greu de ceapă prăjită. „Ce vreţi? Postesc! E Săptămâna Mare!", le spui celor care, prin grimase şi onomatopee, reacţionează la şocul olfactiv.

Urmează un şuvoi de glumiţe pe seama „postitorului", iar acesta zâmbeşte complice şi participă activ la întreţinerea atmosferei. Între timp, „blonda de la Marketing" se prezintă cu nişte hârtii la semnat, iar lumea schimbă impresii „pe mess" despre fusta de-o palmă şi dresurile cu model ale împricinatei. Lesne de intuit ce face „postitorul" nostru... Se jură că de săptămâna viitoare schimbă placa şi că blonda de la Marketing „e prima pe listă".

Aceasta este o scenă banală în clădirile de birouri ale aşa-ziselor corporaţii de pe la noi, dar analizată cu atenţie spune multe despre „setul de valori" al „omului modern". Tot ce întreprinde este sub semnul superficialităţii şi al derizoriului. Emite păreri despre orice, fără a avea habar.

Ignorată la început - în perioada acumulării sălbatice de bunuri şi a formării stilului de viaţă corporatist -, religia se înfăţişează acum drept „o chestie kinky", numai bună de luat în batjocură, fie printr-o imitare de prost-gust a practicilor ei, fie printr-o respingere brutală, mitocănească, a oricăror astfel de practici.

Postul nu mai este un exerciţiu al tăcerii, cu precădere lăuntrice, ci o formă de exhibare a neputinţelor sufleteşti şi intelectuale.

Rugăciunea a fost scoasă şi ea din cadrul intim în care o găseam şi plasată în proximitatea capriciilor de zi cu zi - „Doamne, dacă-aş obţine jobul ăla! Dau acatiste, nu alta!" Legătura noastră cu Dumnezeu a devenit una de circumstanţă - numai atunci când avem nevoie -, chiar dacă Cel căruia Îi cerem ajutorul nu ne pretinde altceva decât o stare de permanenţă. „O clipă poate fi un timp, iar un suspin poate fi o rugăciune", învăţa Părintele Arsenie Papacioc. Trezvia creştină înseamnă să încerci să ai o legătură tainică, neîntreruptă, cu Cel căruia Îi ceri ajutorul. Iar postul şi rugăciunea sunt alegeri personale care nu îi implică pe alţii în procesul de interiorizare a lor. Înţelegând asta, „omul modern" ar mai urca o treaptă pe „scara evoluţiei" şi, în mod sigur, ar deveni mai util atât corporaţiei, cât şi celor din jur.

George Rădulescu este publicist comentator ''Adevărul''