Cenuşa din cap

„Românii sunt nişte barbari", au spus, mai pe faţă, mai pe ocolite, înalţi oficiali de la Budapesta.

Nu că ar fi o noutate pentru noi acest punct de vedere, dar acum atrage atenţia faptul că „eticheta" este lipită cu zgomot taman din vârful Parlamentului de pe malul Dunării. Frumoasă clădire, în paranteză fie spus, mai ales de 20 şi ceva de ani încoace de când i-au dat jos steaua roşie. După cum ştim, deranjul a pornit de la refuzul (legitim) al autorităţilor de la Bucureşti de a permite înhumarea pe teritoriul românesc a urnei cu cenuşa unui notoriu antisemit şi criminal horthyst.

Grăbiţi, ca întotdeauna, să-şi pună... cenuşă în cap, chiar şi atunci când nu e nevoie, dătătorii cu părerea (în public) de pe la noi, s-au întrecut în a-i asemăna pe extremiştii maghiari care tulbură apele prin Ardeal cu „neaoşii Vadim şi Funar". Adică, vezi Doamne!, şi ei, şi noi, am avea politicieni decuplaţi de realităţile secolului în care trăiesc şi dispuşi la orice pentru a câştiga voturi din răscolirea sensibilităţilor mai vechi ale electoratului.

Diferenţa majoră este însă aceea că „extremiştii noştri" n-au ajuns niciodată la putere. Dar, sigur, şi în acest caz ne facem că plouă. Nimeni nu îndrăzneşte să spună lucrurilor pe nume în România, chiar şi atunci când înalţi oficiali europeni atrag atenţia asupra gravelor derapaje ale puterii de la Budapesta în privinţa respectării regulilor democraţiei.

Sub mucavale europeniste, ne fâstâcim în a recunoaşte ceea ce toată lumea vede limpede: iredentismul actualei puteri de la Budapesta de care s-au săturat până şi ungurii obişnuiţi, sătui să le fie servite poveşti, în timp ce le cresc facturile şi îşi pierd locurile de muncă.

Deranjantă devine însă lipsa de fermitate a autorităţilor române atunci când se confruntă cu provocări ieftine, în genul Jozsef Nyiro. Dar să ne reamintim şi de afirmaţiile din urmă cu un an ale nevestei ambasadorului Ungariei, făcute la Târgu-Mureş, cu prilejul Zilei Maghiarilor: „Ardealul a fost luat de la noi de ţările şi puterile care au avut un scop foarte bine definit, de a aţâţa naţiunile şi de a desena nişte graniţe la care ei să fie în continuare puternici şi dirijori".

Totul s-a terminat, într-un clasic stil românesc, cu „batista pe ţambal". Ambasadorul i-a făcut o vizită ministrului român de Externe, nu s-a delimitat de nimic din ce-a spus înflăcărata sa consoartă şi a dat totul pe o „regretabilă confuzie".

În mod straniu, la Bucureşti par să se facă întotdeauna eforturi de a expedia provocările într-un registru minor, sugerând că în spaţiul public trebuie să fie linişte şi consens de tip comunist pe această chestiune. Cum atrage cineva atenţia asupra unor nereguli, cum e trimis rapid la plimbare de câţiva „europenişti", care ştiu ei exact cum stau lucrurile.

Concluzia nu poate fi decât una amară: lipsa demnităţii şi oportunismul ne-au afectat dramatic structura morală în anii comunismului, iar ce se întâmplă acum, în multe domenii, nu este decât o consecinţă a acelor ani.

George  Rădulescu este publicist comentator