FOTO VIDEO Forbes: Descoperă Parisul ascuns și absolut fabulos din filmul ,,Amelie”

De aproape zece ani, filmul lui Jean-Pierre Jeunet i-a aruncat pe turişti în goana după Franţa „de cinema": cea nostalgică, romanţată şi... nu mai puţin fabuloasă ca însăşi povestea lui Amélie.

,,Pentru cafeneaua lui Amélie faceţi dreapta şi e a şaptea străduţă la stânga", mi-a recitat mecanic, cu entuziasmul unei plăci uitate în megafon, vânzătorul turc de legume de la Marché de la Butte, din Montmartre, întinzându-mi, ceremonios, restul de doi euro cincizeci. O fracţiune de secundă, n-am înţeles dacă ceva anume din înfăţişarea sau accentul meu franţuzesc trăda atât de evident afinitatea pentru filmul devenit cult: „Le fabuleux destin d'Amélie  Poulain". După care m-am dumirit brusc: tocmai cumpărasem trei vederi (cu tot cu timbre!) înfăţişând... un aprozar. Nu orice fel de aprozar, ce-i drept, ci chiar „Maison Collignon", prăvălia de fructe şi legume a antipaticului personaj de film. Dar totuşi ...un aprozar.

M-am întrebat, zâmbind în sinea mea, dacă în acea zi turcul - care nu semăna deloc cu neîndemânaticul Lucien din film - vânduse la fel de multă sfeclă şi ardei capia la şapte euro kilogramul pe cât vânduse afişe, vederi şi suveniruri cu Amélie. „După nouă ani, turiştii încă dau năvală aici, c'est toujours Amélie", exclamă el cu năduf, dar şi cu satisfacţia negustorului din tată-n fiu. Pentru micul magazin de la intrarea în Passage des Abbesses, care păstrează deasupra lădiţelor de fructe şi legume patru rame cu pozele personajelor din film, „Amélie " a însemnat o celebritate atât de surprinzătoare, încât proprietarul a ales să păstreze o parte din decorurile filmului, inclusiv inscripţia cu „Maison Collignon" deasupra aprozarului.  

Amélie Face Industrie

Un aprozar devenit obiectiv turistic? Nimic ieşit din comun după logica domnişoarei Poulain. Dacă turistul tradiţional merge chitit spre Turnul Eiffel, Jardin des Tuileries sau Champs Élysées, cine a văzut măcar o dată „Amélie"  nu se poate abţine să nu urce colinele de la Montmartre, din nordul Parisului, pentru a pătrunde în lumea uşor fantastică a tinerei „justiţiare" care vrea să facă ordine în vieţile oamenilor din jur. Agenţiile de turism organizează „Tururi Amélie", parizienii get-beget nu-şi mai dau întâlnire pe „rue des Trois Frères" ci la „apartamentul lui Amélie", iar regizorul Jeunet însuşi glumea anul trecut, într-un interviu, că încă este ţinut personal responsabil de creşterea preţurilor proprietăţilor imobiliare din arondismentul 18.

  De altfel, filmul se numea iniţial chiar „Amélie  des Abbesses", aluzie la porţiunea din cartierul Montmartre unde se desfăşoară acţiunea, însă ideea a fost abandonată tocmai pentru lipsa de „rezonanţă" a locului în mintea spectatorilor: Abbesses nu face parte nici măcar din partea turistică a Montmartre, ci tocmai din cea nebătătorită şi cunoscută doar riveranilor. Indiferent dacă povestea filmului te-a atins sau nu, acesta este încă un motiv să baţi cu piciorul „Parisul lui Amélie". Care, cu mult înainte de a fi fost al lui Amélie, este Parisul micilor negustori, al băruleţelor slab luminate din ale căror difuzoare răsună şansonete (dar şi Lady Gaga!), al scărilor interminabile care fac legătura între colinele pavate cu piatră şi, nu în ultimul rând, al gangurilor vechi cu miros îmbătător de cafea proaspăt măcinată.  

Iepurele Plimbăreţ

Călătoria nu poate începe altundeva decât la staţia de metrou Lamarck - Caulaincourt, din inima Montmartre. Staţia spre care Amélie  îl ghidează pe bătrânul muzicant orb are o frumoasă scară din piatră şi coboară spre Rue Lamarck, unde poţi găsi mici magazine cu haine vintage, patiserii şi mici dughene care, exact ca în film, vând orice, de la îngheţată şi sendvişuri până la pui la rotisor. Urcând din străduţă în străduţă, înspre catedrala Sacre Coeur (pregăteşte-te corespunzător pentru câteva zeci de trepte!), ajungi pe Rue Saint Vincent, pe care o vei recunoaşte imediat drept imaginea din prima scenă a filmului.

Mai mult cu aspect de uliţă decât de stradă, şerpuitoarea Rue Saint Vincent ascunde multe case scunde, nepretenţioase, inclusiv „Le Lapin Agile", un cabaret cândva celebru (dar încă funcţional), găzduit într-o căsuţă cu gard din lemn, care te duce mai mult cu gândul la cabana în care locuieşte bunica Scufiţei Roşii din poveste decât la un loc de petreceri spumoase şi moravuri îndoielnice. Ca o curiozitate, în 1993 comicul american Steve Martin a scris o piesă intitulată chiar „Picasso la Lapin Agile" în care prezintă cu mult umor întâlnirea imaginară dintre Picasso şi Einstein la celebrul cabaret din Montmartre.  

Sparge Crusta de Zahăr Ars

Piesa de rezistenţă a itinerariului lui Amélie  rămâne, însă, Café des Deux Moulins, situată pe Rue Lepic nr.15, la colţul cu rue Cauchois şi la doar două sute de metri de Moulin Rouge. Ca să „fentezi" străduţele abrupte din Montmartre, poţi ajunge direct din centru, luând metroul către staţia Blanche, de pe linia 2, care iese la suprafaţă la câţiva metri de cafenea. Fii atent, însă: pentru un admirator al filmului, localul în stil Art Deco poate fi o deziluzie. Chipul lui Amélie  zâmbeşte de pe meniuri (dar şi dintr-o fotografie deasupra barului!), specialităţile zilei sunt „Les Plats d'Amélie" iar decoraţiunile „tematice" includ chiar şi un pitic de grădină asemeni celui din film.

Locul este, însă, mult mai strâmt decât pare pe peliculă şi luminat non-stop de bliţurile turiştilor dornici să se fotografieze cu orice, inclusiv cu toaleta (unde, într-o vitrină de sticlă special amenajată, tronează câteva obiecte care amintesc de celebrul personaj)! Din păcate, frumosul galantar de tutun al ipohondrei Georgette era doar un decor care a dispărut odată cu filmul, ca şi panourile de sticlă care separau mesele. Iar locul pare mult mai meschin, mai prăfuit şi cu mesele înghesuite un pic prea mult, din dorinţa de a face loc cât mai multor clienţi vrăjiţi de mirajul lui Amélie  şi Nino. Dacă reuşeşti să găseşti totuşi un scaun liber, merită să încerci „crème brûlée à la Amélie" (nostalgicii îşi amintesc mica plăcere a personajului: de a sparge cu lingura crusta cremei de zahăr ars) care costă şase euro şi este cu adevărat delicioasă!

O Lume Mult Mai Limpede

În afară de parcul din faţa Sacre Coeur sau de Notre Dame, pe care niciun turist n-ar îndrăzni oricum să le rateze, alte locaţii apărute în film sunt magazinul „Palace Video" unde lucrează Nino, pe Boulevard de Clichy (de fapt un sex-shop); staţia de metrou „Motte-Picquet-Grenelle" de pe linia 6, unde Nino îi lasă lui Amélie  afişele „Unde şi când?" sau apartamentul protagonistei, lângă băcănia „Epicerie Fine" de pe Rue Trois Freres din Montmartre.

Luând metroul către Louvre-Rivoli, ultima oprire din traseu nu poate fi decât Pont des Arts, podul care leagă Institutul Francez de Luvru şi locul în care, după prima sa faptă bună, Amélie ia decizia de a face ordine în haosul vieţilor celor din jur. În lumina amurgului, cu piramida Luvrului lucind în depărtare şi muzicienii ambulanţi mişunând pe dalele de piatră ale podului, nici nu mai contează dacă ai văzut sau nu filmul sau dacă ţi-a plăcut ori ba. Pentru câteva clipe te vei simţi, oricum, personaj într-o scenă regizată de Jean-Pierre Jeunet: „În acel moment totul era perfect. Lumina era blândă, aerul rece mirosea plăcut, iar zgomotul oraşului se auzea în depărtare. Amélie  respiră adânc şi viaţa îi păru, deodată, nespus de simplă şi de limpede...".   

Citiți mai multe despre Parisul fantastic al lui Amelie Poulain în numărul 43 al revistei Forbes România.