Forbes. Cele şapte mituri mincinoase ale României

În locul elaborării şi aplicării de strategii coerente sectoriale, guvernele care s-au perindat la conducerea României în ultimii 20 de ani au preferat să dezvolte teorii false şi fanteziste. Soluţiile propuse nu numai că n-au salvat sectoarele vitale ale economiei naţionale, dar în multe cazuri au avut efecte profund negative. Astfel s-au născut nişte „mituri" menite să scoată România din criză şi s-o lanseze pe marea magist

GRÂNARUL EUROPEI ARE STOMACUL GOL

Mitul potrivit căruia „România este grânarul Europei" este cel mai vechi din istoria modernă a ţării, fiind vehiculat încă de pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Dar „mitul cu grânarul" n-a avut niciodată vreo acoperire în realitate. Producţia naţio-nală de cereale n-a depăşit nici în cei mai buni ani 10% din totalul european, iar contribuţia la export s-a situat constant sub această valoare. Deci n-am fost niciodată principala forţă agricolă continentală şi nici nu există indicii care să demonstreze că am putea ajunge pe primul loc într-un viitor previzibil. La nivel mondial, România contează cu 1% din producţia agricolă totală.

Dacă această legendă a fost foarte puţin vehiculată în perioada comunistă, când propaganda oficială trecea sub tăcere exporturile de alimente, ea a revenit în forţă după 1990. Concomitent cu procesul de degradare rapidă a sectorului agricol.

Condiţiile naturale sunt suficiente pentru ca România să asigure hrana pentru o populaţie de aproape 100 de milioane de locuitori, însă în prezent se produce sub 10% din potenţialul total. Cu alte cuvinte, România este nevoită să importe peste jumătate din necesarul de hrană al populaţiei. În 2009, acest sector a contribuit cu numai 6% la PIB, ajungând la jumătate din cât reprezenta în urmă cu cinci ani.

În schimb, România ocupă primul loc din UE din punct de vedere al gradului de ocupare a populaţiei în agricultură, cu 30%. Asta înseamnă că un ţăran asigură, în medie, în afară de consumul propriu, hrana a încă unui român. Necesarul pentru restul de zece milioane de locuitori este asigurat de importuri, care au explodat în ultimii ani. Acest lucru nu trebuie să mire, din moment ce 90% dintre fermieri practică agricultura de subzistenţă, şi mai puţin de 2% în scopuri exclusiv comerciale. Dimensiunea medie a unei exploataţii agricole este de numai 3,3 hectare, cea mai redusă din UE, fiind una dintre problemele majore în calea dezvoltării acestui sector. Un alt factor ce spulberă mitul „grânarului" este lipsa unei legături permanente între producători şi comercianţi. Lanţurile de supermarketuri preferă să importe legume de la agenţii economici care le asigură o aprovizionare şi o calitate constantă tot timpul anului. Peste 65% din legumele şi fructele pe care le consumăm sunt cultivate în alte ţări.

Dar faţă de zootehnie, cultura vegetală stă încă bine. De exemplu, deşi ne plasăm printre primele zece state producătoare de lapte din Uniunea Europeană, cifra de afaceri din industrializarea laptelui este de numai 900 de milioane de euro, faţă de peste patru miliarde de euro cât ar reveni unei producţii naţionale estimate la cinci miliarde de litri pe an. La fel ca în cazul marii majorităţi a produselor agricole, 80% reprezintă autoconsumul şi numai 20% din lapte este procesat industrial. Importurile au urcat cu 13% numai de la începutul anului, iar producţia internă s-a contractat cu 10%. Situaţii similare se întâlnesc şi în cazul producţiei de carne sau a preparatelor din carne.

FORŢĂ DE MUNCĂ  IEFTINĂ ŞI CALIFICATĂ

Când vine vorba de avantajele competitive ale României pentru atragerea investiţiilor străine, nu ne doare gura să ne lăudăm că avem cea mai ieftină şi calificată mână de muncă din Europa. Pe hârtie, forţa de muncă este de până la de trei ori mai ieftină în România decât în statele dezvoltate din Europa de Vest. Pe hârtie! Cel puţin aşa rezultă dacă se compară salariul unui muncitor din Italia, de 1.150 de euro lunar, cu al unui român care este plătit cu 350 de euro la o calificare similară. (Salariul unui muncitor este la jumătate față de cel al unui neamţ.)

Explicaţia este că diferenţele reale dintre nivelurile de salarizare sunt mai reduse decât apar din calcule. Preţul forţei de muncă din România a crescut semnificativ în ultima perioadă, fiind alimentat pe de o parte de creşterile salariale, dar şi de impozitele aferente, pentru că am ajuns să impozităm cel mai mult munca între statele UE. În plus, productivitatea scăzută a muncitorului român contribuie la nivelarea cheltuielilor cu munca vie. Mai sunt şi costurile ascunse, generate de o legislaţie rigidă, concepută în special pentru o aşa-zisă protecţie socială care împiedică ajustarea rapidă a necesarului de angajaţi. Dacă noţiunea de „mână de lucru ieftină" are acoperire mai ales dacă ne raportăm exclusiv la veniturile salariale nete, nivelul de calificare nu este nici de departe similar cu cel occidental, angajatorii fiind nevoiţi să organizeze cursuri de calificare, implicând cheltuieli suplimentare. Iar nivelul de instruire şi calificare se va deteriora în următorii ani.

O ŢARĂ BOGATĂ ÎN RESURSE NATURALE

În prezent nu mai deţinem mari resurse naturale de materii prime din cauza exploatării iraţionale din ultimii 60 de ani. Rezervele confirmate de petrol sunt de 74 de milioane de tone, iar cele de gaze se ridică la 185 de miliarde de metri cubi, epuizabile în următorii 15-20 de ani. Acelaşi lucru este valabil şi pentru rezervele de uraniu, care vor dispărea din 2017.

Efectele dispariţiei resurselor nu vor fi observate la terminarea zăcămintelor, ci de la jumătatea perioadei, în cinci-şapte ani, şi vor cuprinde scumpiri, pe măsură ce se adaugă la costuri transportul, profitul producătorilor şi regimul de taxe. Situaţia critică nu se rezumă doar la resursele energetice. Extracţia de metale neferoase a fost stopată aproape în totalitate, iar în cazul producţiei de aluminiu, bauxita necesară este importată în proporţie de 85%. Au apărut însă şi mituri moderne.

De exemplu, cel ce se referă la imensele zăcăminte de hidrocarburi, posibil printre cele mai mari din lume existente în zona din jurul Insulei Şerpilor, recent recuperată de la Ucraina. Estimările sunt date ca sigure în ciuda faptului că faza de explorare este de-abia la început, neexistând deocamdată date că în subsolul Mării Negre s-ar află noi zăcăminte comerciale de hidrocarburi.

TURISMUL, SALVAREA ROMÂNIEI

De 20 de ani, de când turismul a fost declarat sector strategic pentru economia autohtonă, numărul românilor care îşi petrec vacanţele mai ieftin şi în condiţii mai bune peste hotare a crescut în fiecare an. În paralel, numărul turiştilor străini este în scădere. Din cauza infrastructurii deficitare, România este clasată pe locul 76 în topul mondial al competitivităţii în turism, după Azerbaidjan şi cu o poziţie mai sus decât El Salvador, conform unui studiu al World Economic Forum.

La nivelul Uniunii Europene, România se clasifică pe penultimul loc din cele 27 de state după nivelul contribuţiei turismului în cadrul economiei naţionale. În 2009, contribuţia directă la formarea PIB a fost de numai 2,1%, iar de cinci ani balanţa comercială este negativă. Pe lângă faptul că nu au fost atraşi turişti străini, cei români au preferat alte destinaţii mai atrăgătoare, precum litoralul bulgăresc
sau grecesc.

Cu încasări de numai 1,2 miliarde de dolari din turism, România ocupă ultima poziţie în clasamentul Uniunii Europene, fiind devansată chiar şi de mica Lituanie. Bulgaria, de două ori mai mică decât România, a încasat anul trecut de peste două ori mai mult din turism, aproape trei miliarde de dolari, în timp ce Ungaria se apropie de patru miliarde de dolari, în condiţiile în care nu are ieşire la mare.

În ultimii 20 de ani, strategia a fost confuză şi nu a adus rezultate concrete. În acest domeniu au predominat proiecte ce nu s-au finalizat niciodată, precum Dracula Park sau Staţiunea Europa. Seria continuă şi în prezent cu alte proiecte megalomane de staţiuni care foarte probabil nu vor fi realizate niciodată.

INDUSTRIA, O MOVILĂ DE FIER VECHI

Lansat imediat după evenimentele din decembrie 1989 de către premierul Petre Roman, acest mit a avut un efect catastrofal asupra economiei naţionale. Fără a beneficia de vreun sprijin real din partea statului, foarte multe unităţi industriale s-au închis încă din anii '90. Reducerea aportului industriei la formarea PIB până la aproximativ 30% a fost privită ca o modernizare a economiei, întrucât statele europene se bazează în cea mai mare parte pe sectorul serviciilor.

Ceea ce au scăpat din vedere guvernanţii noştri este că jumătate din serviciile prestate în statele dezvoltate sunt destinate sectorului industrial. Criza a readus în atenţia guvernanţilor importanţa industriei. Creşterea cu 25% a exporturilor în acest an se datorează acestui sector şi fabricilor considerate nu de mult a fi un balast pentru economia românească. Dacia, Nokia, Rompetrol, ArcellorMittal, Petrom şi Petrotel se află în această ordine în topul exportatorilor. Dacă privatizarea s-ar fi făcut mai devreme, poate că ar fi fost salvate şi Tractorul Braşov, Roman, Autobuzul, precum şi combinatele de utilaj greu dintre care puţine au supravieţuit. Din păcate, procesul de reindustrializare este de durată şi necesită şi o strategie de sprijin din partea Guvernului.

ENERGIA EOLIANĂ VA IEFTINI CURENTUL ELECTRIC

Suporterii înfocaţi ai utilizării pe scară largă a energiei eoliene, solare sau geotermale, combinată cu biomasă şi biocombustibili vorbesc de investiţii de şapte-nouă miliarde de euro (cam cât pentru trei autostrăzi) în următorii ani, cu efect benefic asupra economiei. Ceea ce este trecut îndeobşte sub tăcere sunt costurile mult mai mari de instalare şi de producţie, comparativ cu utilizarea combustibililor fosili. Pentru amortizarea acestor investiţii, preţul energiei ar urma să crească semnificativ. Mai ales în cazul ponderii ridicate a energiilor regenerabile în consumul total.

În plus, numai pentru conectarea instalaţiilor eoliene aprobate şi aflate în faze avansate de execuţie, Transelectrica trebuie să investească 200 de milioane de euro. În acelaşi timp, Sistemul Energetic Naţional are nevoie de investiţii de aproximativ zece miliarde de euro pentru a se încadra în normele europene de mediu. Plus alte patru miliarde de euro pentru finalizarea reactoarelor 3 şi 4 de la Cernavodă. Este evident că acest program de investiţii este complet iraţional, neavând surse de finanţare la acest nivel. Însă mitul regenerabilelor persistă pe piaţă, dovadă înmulţirea proiectelor din ultimii trei ani.

Euro, panaceul economiei naţionale

S-a spus că dacă ne-am fi aflat în zona euro am fi fost mai apăraţi de efectele crizei. Afirmaţia nu corespunde adevărului, economia fiind mult mai vulnerabilă în condiţiile lipsei de competitivitate. De altfel, problemele Greciei, Spaniei şi Irlandei s-au agravat tocmai după adoptarea monedei unice care a condus la scăparea de sub control a gradului de îndatorare. Un alt exemplu care demonstrează că nu moneda a jucat un rol esenţial este dat de evoluţia economică a Poloniei. Este singurul stat din cadrul UE care a evitat recesiunea fără a face parte din zona euro. În schimb a dus o politică monetară şi fiscală mult mai conservatoare, limitând creditarea în monede exotice, ceea ce a temperat piaţa imobiliară. Polonia, cu o structură economică asemănătoare nouă, a traversat mai uşor criza tocmai prin temperarea consumului în perioada de euforie generală. Aderarea la moneda unică presupune renunţarea la politica monetară proprie. Dobânzile se aliniază cu cele stabilite de Banca Central Europeană, rata inflaţiei trebuie să se situeze sub 2%, ceea ce înseamnă o marjă mult mai mică de manevră pentru corectarea dezechilibrelor. Corecţiile sunt făcute exclusiv prin politicile fiscale, ceea ce în aceste cazuri înseamnă reducerea drastică a veniturilor.