Forbes: Ce şanse au site-urile cu plată în România?

Într-o perioadă în care marile trusturi de presă din lume cochetează cu ideea site-urilor cu conţinut plătit, Mihai Pavelescu are deja nouă ani de când îşi taxează clienţii. Nu s-a îmbogăţit, dar şi-a consolidat afacerea. 

La începutul anilor 2000, Mihai Pavelescu (42 de ani) renunţa la jobul de jurnalist la Mediafax pentru a se transforma în primul „om cu laptopul" din România. Actualul antreprenor umbla cu calculatorul în geantă pentru a transmite ştiri în timp real pentru Media Expres, site-ul său specializat în informaţii din domeniul audiovizual. Publicul-ţintă: reprezentanţii industriei de cablu, autorităţile, membrii CNA sau furnizorii de echipamente din acest domeniu, adică aceiaşi clienţi vizaţi de revista cu acelaşi nume pe care o înfiinţase cu un an înainte.

„Site-ul a pornit ca un suport pentru publicaţie, unde se strângeau ştirile brute, înainte să fie sintetizate în articole de revistă", explică Pavelescu. Spre deosebire de alţi colegi de breaslă, jurnalistul a luat o decizie îndrăzneaţă pentru anul 2001, când internetul era perceput ca un loc al gratu­ităţii absolute: a impus o taxă pentru conţinutul site-ului său, actualmente de 12 dolari pe an. În prezent, MediaExpres.ro are circa 1.000 de accesări pe lună şi 50 de clienţi plătitori. Asta în condiţiile în care revista în format fizic îi aduce lunar 3.000 de dolari din publicitate şi are 500 de abonaţi care plătesc fiecare 88 de dolari pe an.

Nu ar deveni şi site-ul mai rentabil dacă accesul ar fi liber iar veniturile  publicitare ar lua locul taxei? „Dacă un singur om plăteşte un abonament, nu pot să le dau celorlalţi pe gratis", spune Pavelescu, pentru care longevitatea proiectului „revistă şi site" se explică prin faptul că înţelege comunitatea oamenilor din audiovizual şi îi oferă informaţii pe care nu le poate găsi în altă parte: detaliile din şedinţa CNA, bugete şi cifre de afaceri ale companiilor din domeniu sau sateliţii pe care transmit anumite posturi TV.

Businessul său rezistă datorită nişei pe care a ocupat-o la momentul potrivit, dar recunoaşte că site-ul cu conţinut plătit nu este locomotiva afacerii sale, ci doar un vagon pentru businessul principal. Dacă nu ar exista revista, site-ul în sine i-ar aduce un venit de nici 1.000 de dolari pe an.

ÎNCERCĂRI TIMIDE. Cătălin Tolontan, redactor-şef la „Gazeta Sporturilor", consideră că va mai dura până când veniturile din plata conţinutului online vor deveni consistente pentru publisherii români. GSP a încercat introducerea unei taxe de conţinut pe vizionarea live a unor partide de fotbal din Liga I, însă, chiar dacă au fost câteva mii de abonaţi la un preţ de un euro pe meci, sistemul de plată (prin SMS) nu s-a dovedit profitabil. Taxa de un euro pe vizio­nare se împărţea între operatorul de telefonie mobilă, creatorul platformei (softului) şi publisher, acesta din urmă obţinând mai puțin de o treime.

„La momentul respectiv ne-au interesat mecanismul şi reacţia oamenilor, nu venitul", afirmă Tolontan, care consideră că reticenţa editorilor români faţă de ideea conţinutului plătit provine din lipsa unui model viabil din afară. De aceeaşi părere este şi Cosmina Noaghea, director de publishing al Publimedia, companie care editează „Ziarul Financiar"(ZF) și care se pregăteşte să reintroducă taxa de acces pe site-ul ZF. Noaghea crede că premisele de bază ale conţinutului online plătit sunt, în cazul ZF, informaţiile cu caracter exclusiv şi cititorii cu statut social ridicat.

LA NOI ŞI LA EI. Occidentalii sunt mai puțin reticenți. Revista „The Economist" a decretat 2010 „anul site-urilor plătite", inspirați de propriul model de limitare a accesului online la articolele mai vechi de 90 de zile prin plata unei taxe de 95 de dolari pe an. Alte titluri care au convins până acum cititorii să plătească pentru conţinut sunt tot cele cu reputaţie solidă, precum „Financial Times" sau „Wall Street Journal".

Acesta din urmă a fost singurul ziar american important care şi-a mărit tirajul în 2009 și, în plus, și-a crescut numărul de abonaţi la conţinutul online (veniturile din site depășesc 65 de milioane de dolari). Succesul nu a fost şi de partea „New York Times", care a renunțat în 2007 la conținutul plătit, deși avea 227.000 de abonați și venituri de zece milioane de dolari. La momentul respectiv, Vivian L.Schiller, director general al site-ului NYTimes.com, recunoștea deschis că perspectivele creșterii bazei de abonați erau modeste în comparație cu evoluția volumului de publicitate online.

Iniţiativele româneşti au un numitor comun cu proiectele străine: încearcă să le ofere cititorilor ceea ce vor să citească şi nu găsesc în altă parte. Conform lui Jim Chisholm, analist media din SUA, aceasta este și explicația evoluţiei remarcabile pe care au avut-o în 2009 ziarele americane locale, care se adresează unei comunităţi restrânse, avide de informaţii „personalizate". Tendinţa de orientare spre nişe specializate accentuează îngrijorarea că presa generalistă va avea cea mai grea sarcină în a convinge cititorii să plătească pentru un conţinut care se „scurge" adesea pe bloguri şi pe surse secundare gratuite. 

Citiţi mai multe despre şansele de supravieţuire ale site-urilor cu conţinut plătit în România, în numărul 34 al revistei Forbes România.