Scriitorul român Petre Barbu lansează o dezbatere despre romanul ,,Blazare" la Universitatea Sapienza din Roma

Romanul ,,Blazare" al scriitorului român Petre Barbu va fi dezbătut mâine la Roma, în cadrul unui eveniment organizat de Universitatea Sapienza şi Institutul Cultural Român.

Scriitorul român Petre Barbu, senior editor în cadrul Forbes România, va participa, alături de scriitoarea Doina Ruşti, la atelierele „Cu cartile pe masa", dedicate traducerii si interpretarii romanului romanesc contemporan, organizate de Universitatea Sapienza din Roma si Institutul Cultural Roman.

Joi, 24 martie, un fragment din romanul Blazare (Polirom, 2005) va fi propus spre lectură şi dezbatere. Workshopul va consta în lectura textelor, interpretare si discuţii pornind de la geneza romanului, graniţa dintre biografie si ficţiune (viaţa, copilăria, blocul, complexul comercial, anii '70-'80 şi transfigurarea lor în roman), recuperarea istoriei recente prin ficţiune - soluţia autorului "prin sondarea sufletelor mutilate ale unor oameni care au ieşit dintr-o dictatură".

Petre Barbu a câştigat, în 1995, concursul de debut (secţiunea roman) al Editurii Nemira cu romanul ,,Dumnezeu binecuvântează America". Dramatizarea romanului a câştigat, în 1997, premiul I la concursul de dramaturgie ,,Camil Petrescu", fiind montată la Theatrum Mundi din Bucureşti în februarie 1999, în regia lui Atila Vizauer.

În acelaşi an, piesa ,,La stânga tatălui" este nominalizată la un premiu UNITER. În 2003, ,,Tatăl nostru care eşti în supermarket" este desemnată cea mai bună piesă a anului de către UNITER. Romanul ,,Blazare" a fost publicat în 2005 la editura Polirom.

Fragment din ,,Blazare":

,,Adrian Dura s-a stabilit în casa noastră imediat după ce l-am îngropat pe tata. Înmormîntarea ne-a costat 68 de dolari. Calculasem suma în timp ce groparii se chinuiau să coboare coşciugul. Mama a ţinut să mă verifice, dictîndu-mi toate cheltuielile în vreme ce spăla farfuriile de la pomană. Cînd mă pregăteam să trag linie sub blestematele de cifre înscrise pe un bilet vechi de autobuz, am auzit-o oftînd:
- Dacă Teodora nu se întoarce, vînd apartamentul şi ne mutăm la garsonieră.

Sora mea sosise chiar la sfîrşitul slujbei, îmbrăcată ca paraşutele din Cosmopolitan. A potrivit nişte garoafe prinse aiurea în coroane - una din partea sindicatului C.F.R., cealaltă cumpărată de cei cinci vecini cărora tata le-a răspuns zilnic la salut în cei treizeci şi doi de ani de cînd locuiam în blocul din spatele Complexului - şi, după ce şi-a dat seama că făcuse un gest idiot, s-a retras pe trotuar, lîngă Dacia Papuc, căutîndu-şi ţigările în poşetă. Mama ar fi putut să-i poruncească - acesta era gestul potrivit într-un asemenea moment - să lase ţigara, să intre în biserică, să aprindă o lumînare, să-şi facă cruce şi să-i sărute mîna lu' taică-su. Dar mama, după ce a studiat-o preţ de o secundă, s-a dus ca o găină beată la nişte cerşetori cărora le-a împărţit coliva. Sebastian n-a pierdut ocazia să se apropie de sora mea, să-i aprindă ţigara şi să-i adreseze cîteva cuvinte de compasiune.

După ce a tras primul fum în piept, Teodora l-a gonit cu o privire scîrbită, parcă văzuse un gîndac, flit! Sebastian şi cei cinci vecini ai noştri au aşezat cu grijă coşciugul în Dacia Papuc. Teodora ne-a urmat cu mîinile îndesate în buzunarele paltonului, amuzîndu-se, dobitoaca!, pe seama oamenilor de pe trotuar care se holbau la cele două tampoane de vată înfundate în orbitele tatălui meu. Atunci mi-a venit să plîng: tata nu merita să fie desfigurat chiar în noaptea premergătoare înmormîntării de un nemernic (nişte nemernici?) pe urmele căruia comisarul Grigore Postolache pornise investigaţiile, corpul său uscat de chimioterapia inutilă nu merita să fie purtat la vedere prin cartier (încercasem să acopăr coşciugul, dar mama s-a opus) şi nu merita indiferenţa colegilor săi, ceferişti căcănari!, care trimiseseră o prăpădită de coroană, dar nici unul nu venise să-l conducă pe ultimul drum.

N-am plîns pentru că Teodora se hlizea şi pe seama Anetei Bogdan, care, trimisă de mama, se apropiase de ea şi-i şoptise să nu mai meargă în coada cortegiului, să vină chiar în faţă şi să plîngă, s-o vadă lumea că suferă - sînt sigur că asta îi şoptise şi de aceea soră-mea se hlizea ca proasta în tîrg!

La cimitir am ajuns într-un sfert de oră. Nu l-am mai oprit în faţa blocului, ca să-şi ia rămas-bun de la apartamentul cu trei camere pe care-l primise în urmă cu trei decenii de la sindicatul C.F.R. Asta ar fi însemnat să ocolim Complexul, şi-am fi plătit pe Dacia-papuc închiriată încă doi dolari. Groparii s-au chinuit să bage frînghiile pe sub coşciug, prilej pentru a începe să socotesc cît ne costase înmormîntarea: 68 de dolari. După ce groparii au fixat crucea, Teodora a dispărut. Aneta Bogdan a urmat-o. Şi Sebastian cu cei cinci vecini s-au retras. Ar mai fi de adăugat că, în vreme ce mama bocea la proaspătul mormînt, iar eu îi plăteam pe groparii beţi mangă, s-a auzit sirena unei locomotive. Am văzut în depărtare trecînd acceleratul de Bucureşti. Ca un personaj de telenovelă, am gîndit cu voce tare: "Uite trenul tău, tată!". Acceleratul a fost înghiţit de nămeţi. În faţa noastră se desfăşura, ca un dinozaur, combinatul siderurgic, la stînga dormea în faliment fabrica de îmbuteliat Coca-Cola, la dreapta se întindea cimitirul alb şi îngheţat, cu morţii oraşului nostru din ultimul deceniu al secolului XX, în spate ne aştepta cartierul de blocuri ridicat în anii '60, iar deasupra strălucea un soare ipocrit de ianuarie. De-abia atunci am izbucnit în plîns. Mama a fost mulţumită, dar nu s-a prins de ce plîngeam în hohote. Rămăsesem fără bani."