Coreea de Sud și Coreea de Nord: o poveste de dragoste neîmpărtășită

„Construieşte şi ei vor veni". Acest principiu, care a transformat Coreea de Sud în tigrul economic al Asiei, i-ar putea netezi drumul reconcilierii cu sora sa, Coreea de Nord. Cât valorează însă bunele intenţii?

Pentru capitolul care tratează istoria celor două Coree, un istoric grăbit ar avea nevoie de o singură pagină. I-ar fi suficient pentru a explica prăpastia politică, economică şi ideologică dintre cele două state care-şi împart cu ajutorul sârmei ghimpate peninsula din estul Asiei.

Pe pagină, doar o imagine pe timp de noapte a regiunii, preluată prin satelit la un briefing al Departamentului de Apărare al Statelor Unite. Zona seamănă cu un puzzle din care s-a rătăcit o piesă. În marea de luminiţe aprinse din China până în Japonia, cineva a uitat să lipească şi jumătatea de nord a Peninsulei Coreea, iar pătrăţelul a rămas întunecat. Nicio lumină fugară nu licăreşte măcar dincolo de zona demilitarizată dintre cele două Coree, la nord de linia trasă cu rigla de-a lungul paralelei 38, deasupra oraşului sud-coreean Panmunjeom.

„Argumentele pro-capitaliste sau anti-comuniste n-au nicio valoare în faţa acestei poze. În sud se vede o economie activă, plină de vitalitate, care nu doarme niciodată. Nordul e cufundat în beznă", comentează pentru Forbes România Yossi Mekelberg, Associate Fellow în cadrul  Institutului Regal de Afaceri Internaţionale din Londra.

Pentru Mekelberg, ca şi pentru oficialii americani care au folosit fotografia drept material didactic, întunericul din Coreea de Nord reprezintă o lecţie de istorie ilustrată. Pentru România, bezna este un deja-vu. Nu întâmplător, accesul de megalomanie al lui Nicolae Ceauşescu, care a şters de pe faţa pământului clădiri de patrimoniu pentru a face loc cartierelor înghesuite de blocuri, a fost inspirat de vizita sa din 1971 în China şi... Coreea de Nord.

Cultul personalităţii şi proiectele faraonice (de inspiraţie asiatică) au condus la dezastrul din anii '80: raţionalizarea alimentelor, înfometarea populaţiei, economiile drastice de energie.

Prin urmare, într-o imagine prin satelit de acum 20 de ani, şi România ar fi fost un „pătrăţel" atins de beznă, iar turismul românesc spre „fraţii" din Coreea de Nord ar fi fost înfloritor. În prezent, însă, cel mai apropiat punct din care putem admira „gloria societăţii comuniste", fără să simţim în ceafă răsuflarea unui soldat nord-coreean cu mitralieră, este zona demilitarizată dintre cele două Coree. Iniţiativa de a crea un „complex turistic" pe graniţă, pentru ca vizitatorii să pună piciorul şi în Coreea de Nord, s-a dovedit un mare succes din 1998 (anul înfiinţării) şi până în 2008. Acum doi ani, o turistă americană a pus piciorul greşit pe o linie de demarcaţie şi a fost împuşcată mortal de un grănicer din nord. De atunci, cea mai sigură cale de a admira măcar o fâşie de pământ nord-coreean este să introduci o monedă de 500 de woni într-unul dintre aparatele de observaţie de pe platoul din zona demilitarizată.

UŞIŢA CĂTRE COREEA DE NORD. Drumul de la Seul până la DMZ, denumirea prescurtată a zonei-tampon dintre cele două state, este parcurs pe o autostradă ultramodernă, mărginită stânga-dreapta de tufe galbene de forsiţia, dincolo de care se întind kilometri de sârmă ghimpată. Pentru a separa două ideologii sunt necesari 500 de kilometri de sârmă ghimpată şi două milioane de soldaţi. „După război, cele două Coree au ajuns la un armistiţiu. Niciodată nu a fost semnată pacea", încearcă Mekelberg să explice desfăşurarea de forţe pe o lungime de 248 de kilometri şi o lăţime de patru kilometri, care compune cea mai puternic militarizată zonă de pe glob.

În Coreea de Nord, serviciul militar obligatoriu pentru bărbaţi este de zece ani iar pentru femei de şapte. Timp berechet pentru militarii puşi să sape zeci de tuneluri în această zonă. Din 1974 şi până în 1990, sud-coreenii au descoperit patru tuneluri săpate de cei din nord pe sub zona demilitarizată, dintr-un total estimat la peste 20.

Dintre cele patru tunele, „Tunelul trei", lung de 1.600 de metri, este accesibil turiştilor cu destul sânge rece pentru a coborî 150 de metri sub pământ printr-un culoar nu mai înalt de doi metri şi lat de tot atât. În interiorul tunelului săpat prin granit, atmosfera este una de mină. Din loc în loc se observă orificiile unde a fost plasată dinamita pentru a înainta cu săpăturile iar pereţii sunt vopsiţi în negru.

„Când tunelul a fost descoperit, nord-coreenii s-au grăbit să-l vopsească în culoare antracit şi să spună că încercau doar să facă exploatări de cărbune în zonă", explică tânăra care joacă rol de ghid, pe numele ei englezesc „Lily" (căreia m-am străduit câteva minute bune să-i explic că Diana nu este „numele meu englezesc", ci numele meu adevărat).

După coborârea în gol şi încă o sută de metri parcurşi pe orizontală cu capul aplecat şi cască de protecţie, prin umezeală şi întuneric, ajungem la unul dintre capetele tunelului, în fața unei uşi masive din fier, înconjurate de sârmă ghimpată. Printr-o ferestruică se poate zări o încăpere goală, lungă de zece metri, după care încă o uşă. „Prima încăpere este minată, iar dincolo de cea de-a doua uşă se află Coreea de Nord", rosteşte Lily, cu aceeaşi seninătate cu care ne explicase, cu câteva minute mai devreme că, din cauza sărăciei, oamenii din Coreea de Nord fac supă din coajă de copac.

Detaşarea cu care sud-coreenii vorbesc despre Coreea de Nord este una deprinsă, exersată cu scrâşnet de dinţi, de-a lungul celor 62 de ani de separare. Iniţial m-a şocat, după care m-a dus cu gândul la sindromul chirurgului, omul care a văzut atât de multe la viaţa lui încât priveşte existenţa umană cu detașare și răceală.

LIBERTATEA SUB CAPAC. De o parte şi de alta a liniei de demilitarizare se află câte un „sat al păcii". Pe partea sud-coreeană, acesta se numeşte Taesong-dong („Satul libertăţii"). Locuitorii săi au parte, însă, de un regim de cazarmă, din motive de securitate: „stingerea" se dă la ora 23, cu ferestrele şi uşile închise ermetic. Pe partea nord-coreeană, „satul" este format din clădiri albe, cu acoperişuri de un albastru strălucitor, racordate la reţeaua electrică şi cu un nivel de trai absolut neverosimil pentru această ţară.

„E doar propagandă", constată sec Lily. Nimeni nu locuieşte în ele, dar o armată de nord-coreeni le lustruiesc zi-lumină pentru a menţine iluzia prosperităţii. Clădirile propagandistice sunt dotate şi cu megafoane din care răsună învăţăturile „preşedintelui etern" Kim Ir-Sen. Încercările celor din sud de a arunca peste graniţă fluturaşi care explică adevărul despre regimul comunist au tensionat şi mai mult relaţiile dintre cele două ţări, dar nu au ucis speranţele sud-coreenilor.

CULTURA RĂBDĂRII. În definitiv, în cei 62 de ani de la proclamarea independenţei, sud-coreenii au făcut ceea ce au ştiut cel mai bine: au construit şi au aşteptat. În 1988, Olimpiada de Vară a marcat momentul în care aceştia şi-au deschis cu adevărat economia către Occident şi au lăsat fluxurile investiţionale să pătrundă în ţară. Anul acesta (22 de ani mai târziu), Coreea de Sud găzduieşte pentru prima oară Summitul G-20. Munca şi aşteptarea au dat roade.

Poate tocmai de asta, în relaţiile cu Coreea de Nord, coreenii din sud mizează pentru a doua oară pe răbdare. Iar dacă răbdarea ar putea lua formă materială, numele ei ar fi Dorasan, ultima gară din Coreea de Sud, situată în inima zonei demilitarizate. La intrarea în gară, Lily îmi arată însă un panou imens: „Nu este ultima staţie din Sud, ci prima către Nord".Când se va întâmpla asta, nimeni nu ştie, însă ea vorbeşte cu atâta patos încât majoritatea turiştilor americani, englezi sau francezi din jur mai au puțin și cer o broşură cu mersul trenurilor către Pyongyang (fostul Phenian). În prezent, gara din marmură, sticlă şi oţel, restaurată în 2007, este tot un fel de decor de teatru, asemeni betoanelor albe din satul nord-coreean.

Niciun pasager cu valiza în mână n-a păşit până acum pe holurile largi, impecabil de curate, pe care o armată de oameni de serviciu le spală de dimineaţa până seara. Nimeni nu şi-a cumpărat bilet de la ghişeul unde un funcţionar în uniformă aşteaptă, în picioare, sosirea clienţilor. Şi nimeni n-a trecut până acum pe sub panoul luminos „Pyongyang track", dincolo de care vor porni, cândva, în această viaţă, trenurile către Coreea de Nord. Literele albe pe fond albastru - „Pyongyang"- aveau să-mi treacă fulgerător prin faţa ochilor cinci zile mai târziu, când am citit o ştire despre o navă sud-coreeană care a explodat în apele teritoriale. Vinovatul? Chiar ţara spre care sud-coreenii aşteaptă să-şi cumpere cândva bilet de tren.

TERENUL VISURILOR. În timp ce microbuzul intră din DMZ înapoi pe autostrada protejată cu sârmă ghimpată, las în urmă imaginea satului nord-coreean de propagandă, a uşiţei metalice ferecate şi a gării-fantomă, îndreptându-mă către zgârie-norii strălucitori din Seul. Aceiaşi zgârie-nori care luminau imaginea prin satelit a americanilor şi contrastau cu bezna din nord.

Pentru tot restul zilei, o frază aparent fără noimă a continuat să-mi alerge prin minte, amintindu-mi cu insistenţă enervantă de un film mai vechi, în care Kevin Costner construieşte un teren de baseball pentru spiritele jucătorilor Black Sox de la începutul secolului XX. „Construieşte şi ei vor veni", îi spune o voce lui Costner la începutul filmului. Atunci am realizat că tocmai mă întorsesem tot de pe un fel de „Field of dreams" - terenul visurilor. Nu cel al lui Costner, ci al coreenilor.

Decorurile sunt gata, de-o parte şi de alta a graniţei, lumina e pregătită (chiar şi pe timp de noapte), lipsesc doar personajele. Iar dacă aş întreba-o pe Lily, mi-ar răspunde şi acum cu aceeaşi siguranţă ucigătoare: „Nicio grijă, până la urmă ei tot vor veni...".

Citiți mai multe despre întâlnirile anuale programate de oficialii celor două țări pentru familiile separate în urma războiului și despre interesele Coreei de Nord în numărul 31 al revistei Forbes România.