Forbes. Expoziţie controversată de umor englezesc la Londra

Ţara lui Shakespeare nu se laudă cu niciun maestru al sculpturii şi nici cu vreun „clasic" intrat cu şevaletul în istorie. Totuşi, principalul său activ cultural, umorul sec, nu iese niciodată din modă. 

O seară ploioasă de toamnă la Londra. Uşa de la biroul Lordului John se dă de perete şi valetul său, Charles, intră cu respiraţia tăiată: „Sir, Tamisa a ieşit din matcă, jumătate din Londra e inundată, apele se apropie de conac...". Nu apucă să-şi termine fraza, că lordul John îl întrerupe, calm: „Charles, de câte ori ţi-am spus să baţi la uşă înainte să intri? Unde-ţi sunt bunele maniere?". Valetul iese. După câteva minute, uşa se dă de perete din nou. Acelaşi Charles gâfâind, disperat: „Sir, Sir... Tamisa a ajuns la porţile noastre, trebuie să evacuăm...". Lordul John, fără să-şi ia ochii din hârtii: „Charles, ce te-am învăţat eu? Unde e buna ta creştere?". După încă cinci minute, se aude o bătaie în uşă. „Aşa, Charles, ai văzut că se poate? Intră!". Valetul intră, face o plecăciune şi anunţă, ceremonios, arătând către cadrul uşii:
„Sir, Tamisa!"...

Puţine anecdote pot surprinde cu atâta acuitate şi fineţe spiritul - dar şi prejudecăţile - unui popor precum povestioara cu umor sec de mai sus. Deşi pare că masca lor sobră nu poate fi clintită de nimeni şi de nimic iar simţul umorului este pe de-a-ndoaselea faţă de cel al restului europenilor, britanicii au reuşit să ducă talentul autoironiei la rang de artă. Cea mai bună dovadă: până pe 5 septembrie, muzeul Tate Britain din Londra găzduieşte pentru prima dată o expoziţie de caricaturi originale, de la 1735 şi  până-n prezent, intitulată „Rude Britannia". Termenul englezesc „rude", care acoperă o plajă întreagă de semnificaţii - de la „prost-crescut" până la „vulgar" sau chiar „jignitor" - descrie perfect tematica expoziţiei, în faţa căreia cei asemeni Lordului John ar putea strâmba din nas (dar nu s-ar putea abţine să nu chicotească pe la colţuri!). De la ilustraţiile semi-pornografice din secolul al XIX-lea ale lui Aubrey Beardsley până la fotografii trucate cu Tony Blair aşezat în patru labe pentru a fi folosit de George W.Bush drept scăunel pentru a se urca pe calul său, „Rude Britannia" este o ocazie bună de a râde copios atât împreună cu britanicii, cât mai ales... de ei.

CARTOFII DISCORDIEI. Trecând de uşa care desparte primele încăperi ale expoziţiei - tăiată sub forma pantalonilor unui lord englez de acum trei secole - exponatele te duc cu gândul la produsele etalate pe rafturile unui supermarket. În ciuda încercării de a le grupa pe epoci sau pe stiluri, senzaţia generală este că „obiectele de artă" nu se potrivesc împreună două câte două. Ziarul englez „The Telegraph" califica, la începutul lunii iunie, desfăşurarea de forţe de la Tate drept „o încercare atât de disperată de a face oamenii să râdă încât mi-ar fi fost jenă să fiu în locul curatorilor".

Principala nemulţumire a criticilor britanici: faptul că „Rude Britannia" amestecă ilustraţii şi caricaturi din secolul al XVIII-lea (majoritatea cu personaje savuroase pentru epocă, dar peste care istoria a trecut nemilos, transformându-le în ilustre anonime) cu fotografii, sculpturi din ghips sau plastic şi momente video avându-i ca protagonişti pe contemporani precum Tony Blair sau Doamna de Fier, Margaret Thatcher.

Frustrarea este uşor de înţeles: o glumă din alte vremuri, care vine cu „notă explicativă", nu-ţi poate stârni râsul la fel de rapid precum o fotografie trucată a lui Tony Blair râzând cu gura până la urechi în timp ce-şi face singur o poză cu mobilul în faţa unui câmp petrolier în flăcări din Irak.

Substratul hohotelor de râs este, însă, mult mai profund, cu bătaie clară spre implicarea Regatului Unit în Irak, extrem de nepopulară în rândul britanicilor, sau către „dădăceala" permanentă a statului la adresa obiceiurilor nesănătoase de consum. Acest fapt este ilustrat printr-un grup statuar de figurine de ghips, întruchipând fructe şi legume, care atacă o pungă cu cartofi prăjiţi.

CÂND IUBIREA DEVINE ABSURDĂ. Dacă istoricul britanic Paul Johnson afirma la sfârşitul lunii iulie, într-o opinie trimisă ediţiei americane Forbes, că „Barack Obama îi urăşte pe britanici", arătându-se dezamăgit de răcirea subită a „frumoasei prietenii" dintre SUA şi Marea Britanie, curatorii „Rude Britannia" nu par să-i împărtăşească sentimentele. Britanicii şi americanii nu se aflau, nici înainte de Obama, într-o lună de miere politică, fotografiile trucate ale lui Alison Jackson - printre cele mai populare exponate - ilustrând tocmai relaţia duală dintre cele două ţări.

Abundă înţepăturile bine plasate înspre „slugărnicia" britanică din perioada mandatului lui Blair, orgoliul fără limite al lui Bush Jr. şi încercarea ambilor de a poza într-o combinaţie de politician și playboy. Din expoziţie nu lipseşte nici absurdul: un cort sub forma unui cap de urs, o uşă care se deschide într-un zid de cărămidă sau o păpuşă tip-Muppets reprezentând-o pe „doamna de fier" Margaret Thatcher.        

Un show nonconformist

Unul dintre simbolurile inepuizabilei autoironii britanice este şi serialul TV „Little Britain", care ia peste picior personaje de toate categoriile şi vârstele, majoritatea în interpretarea lui Matt Lucas şi David Walliams, scenariştii serialului, care se deghizează conform fiecărui rol în parte;

Modul în care „Mica Britanie" este pusă în scenă lasă impresia că show-ul este un fel de ghid oferit publicului străin pentru a înţelege mai bine filozofia britanicilor, dar audienţa sa principală o reprezintă tot englezii, scoţienii, galezii sau irlandezii cu simţul umorului;

Principala critică adusă show-ului - ca­­­­talogat de către unele ziare drept „umor de WC" - se leagă de ironizarea - destul de incorectă politic - a unor categorii sociale precum bătrânii, comunitatea gay, persoanele obeze sau cele cu dizabilităţi grave.

Citiţi mai multe despre culisele umorului britanic în numărul 38 al revistei Forbes România.