Forbes Exclusiv. Controversata scriitoare Michela Wrong, ale cărei cărţi sunt interzise în Africa, şi-a început cariera la Copşa Mică

Englezoaica Michela Wrong a virat de la modă la geopolitică după ce a trăit pe viu Revoluţia Română din '89. Douăzeci de ani mai târziu, cărţile sale controversate se vând la „negru" în Africa

Dacă se întâmplă ca paşii să te poarte în această viaţă către vreo bisericuţă creştină din Nairobi, capitala Kenyei, caută cu privirea, printre Bibliile jerpelite, atinse de-a lungul vremii de milioane de mâini, o broşurică de 40 de pagini cu un titlu percutant: „It's Our Turn to Eat" („E rândul nostru să mâncăm"). Editată de bisericile creştine din Nairobi, lucrarea este o culegere de pasaje din cartea jurnalistei britanice Michela Wrong, puse faţă în faţă cu citate din Biblie.

Deşi pare un sacrilegiu, pentru populaţia din Kenya comparaţia are substanţă şi înţeles. Broşura este singurul mod în care kenyenii pot înţelege decăderea lumii lor şi corupţia Guvernului de la Nairobi. Acestea sunt povestite de activistul exilat John Githongo Michelei Wrong, jurnalista care l-a ascuns în apartamentul său din Londra.

De la apariţia din 2009, nicio librărie din Kenya nu a acceptat să vândă cartea, de frica repercusiunilor. Refuzul n-a pus
în mişcare „din mână-n mână" doar broşura, ci a inspirat şi o piesă de teatru şi iniţiativa unui post de radio din Nairobi de a oferi cartea gratuit ascultătorilor. De asemenea, o campanie USAID a distribuit 5.000 de exemplare în toată Kenya. Asta fără a-i pune la socoteală pe donatorii privaţi care au cumpărat peste 3.000 de copii ale cărţii, oferindu-le „pe sub mână" comunităţilor de studenţi din Kenya. „Ca scriitor, ştii că ţi-ai făcut bine treaba în momentul în care librăriile refuză să se asocieze cu numele tău", zâmbeşte Michela, rostind fiecare cuvânt cu mândrie, într-un accent britanic impecabil.

De la lansare, „It's Our Turn to Eat" a fost vândută într-un tiraj de 40.000 de exemplare, derizoriu comparativ cu fenomenele de masă precum „Harry Potter" sau „Saga Amurg", dar un record absolut pentru o carte de nişă despre frământările politice din Africa. Deşi astfel de cărţi sunt rareori traduse în alte limbi, „It's Our Turn to Eat" are deja variante în germană şi spaniolă, iar cea italiană se află în pregătire. Despre o traducere în limba română nici nu poate fi vorba, deşi tocmai în România s-a produs momentul de cotitură al Michelei de la editoriale de modă la cariera care urma s-o facă cunoscută în lume.

ALBĂ CA ZĂPADa ERA NEAGRĂ. În decembrie '89, Michela lucra la Paris pentru agenţia de presă Reuters, specializându-se, printre altele, în prezentările de modă din Oraşul Luminilor. „De la dezinteres total faţă de modă ajunsesem la o adevărată fascinaţie", îşi aminteşte englezoaica. Deşi era îndrăgostită de combinaţia dintre artă şi modă oferită de spectacolele haute couture, când i s-a oferit un bilet de avion către România de un grup de parlamentari francezi, Michela n-a stat nicio clipă pe gânduri. Chiar dacă îi promisese şefului său de la Reuters Paris că se va întoarce la timp pentru a-şi face tura de Crăciun, odată ajunsă în centrul Bucureştiului răvăşit de Revoluţie, ziarista a ştiut că va rămâne atât cât va fi nevoie alături de mica echipă Reuters mobilizată la Hotelul InterContinental. Se întâmpla imediat după ce soţii Ceauşescu fugiseră cu elicopterul şi la doar câteva zile distanţă de controversata lor execuţie. „Era acel gen de moment după care ştii că nimic nu va mai fi vreodată la fel", îşi aminteşte ea. Nu va uita niciodată cum românii îi zâmbeau pe stradă şi veneau să-i vorbească doar pentru că părea occidentală.

În România, Michela a făcut, printre altele, interviuri cu Doina Cornea, în casa din Cluj în care aceasta fusese arestată la domiciliu. Acela a fost poate primul său material controversat, pentru care a primit, chiar în seara apariţiei, o cerere de „drept la replică" din partea Frontului Salvării Naţionale. Tot atunci, împreună cu un jurnalist de la „The Independent", a ajuns, întâmplător, în locul care i-a rămas întipărit definitiv în suflet: Copşa Mică. „Nu voi uita niciodată imaginea gri şi amară a acelui oraş în plină iarnă, purtând blestemul poluării industriale", îşi aminteşte ea. Articolul scris pentru Reuters, intitulat „Oraşul în care zăpezile sunt negre", povesteşte despre copiii din Copşa Mică pentru care „Albă ca Zăpada" nu poate fi albă, pentru că aici nici măcar zăpezile nu sunt albe.

Imediat după Revoluţie, când Reuters a decis să creeze un post permanent în România, Michela a râvnit poziţia de corespondent. Deşi n-a obţinut-o, fiind considerată un jurnalist fără experienţă, a primit în schimb şansa de a face un viraj în carieră, plecând în zonele de conflict din Africa. De 20 de ani n-a mai trecut prin „kilometrul - zero" al carierei sale de corespondent de război, România, dar visează s-o revadă cândva, neapărat vara, ca să-şi şteargă din memorie frigul cumplit din '89 şi asfaltul acoperit de gheaţa murdară de noroi.

GĂURI SPRE CER. Înainte să ajungă să scrie controversata „It's Our Turn to Eat", Michela a făcut reportaje în Eritreea, Congo, Coasta de Fildeş, la Sarajevo dar şi în Rwanda, unde a surprins epilogul masacrării populaţiei Tutsi de către populaţia Hutu. Intrând în Kigali, capitala Rwandei, odată cu forţa de intervenţie franceză din „Operaţiunea Turcoaz", englezoaica a fost martora unor scene sângeroase, greu de suportat. Deşi văile şi dealurile înverzite şi vulcanii întunecaţi păreau desprinse din decorul lui Tolkien în „Stăpânul Inelelor" sau al lui C.S.Lewis în „Cronicile din Narnia", era de necrezut că „atât de multă frumuseţe naturală poate ascunde atâta cruzime omenească", îşi aminteşte Michela. O urmăreşte şi acum o întâmplare petrecută într-o duminică, într-o bisericuţă din vestul Rwandei, la poalele Lacului Kivu. Lumina soarelui pătrundea prin găurile de gloanţe din acoperiş (bisericile fuseseră locuri de refugiu şi, ulterior, de execuţie pentru populaţia Tutsi), semn că în acel mic lăcaş de cult de pe malul lacului mulţi oameni îşi găsiseră de curând sfârşitul.

Înăuntru se ţinea, însă, ca de obicei, slujba de duminică. Plimbându-se în jurul bisericii, Michela avea să facă cea mai macabră descoperire a vieţii sale: un buldozer nivelase temeinic pământul pentru a ascunde cadavrele celor ucişi şi îngropaţi acolo şi „a nu deranja privirile trecătorilor". Mâini sau picioare încă se mai vedeau din grămada de pământ bătătorit, fără a-i mişca în vreun fel pe localnicii care intrau şi ieşeau din biserică. Acela a fost un moment de revoltă şi neputinţă: „M-a înfuriat nespus gândul că oamenii din biserică se comportau ca în orice altă duminică obişnuită, trecând fără să clipească pe lângă cadavrele vecinilor, prietenilor sau rudelor". Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

VREMEA CĂRŢILOR. Cum ajunge, însă, un scriitor să-şi transpună re­­­­­vol­­tele interioare într-o carte atât de controversată încât să fie interzisă în librării? Totul porneşte de la un fir roşu, pe care Michela l-a găsit în momentul în ca­­­­­­re kenyanul John Githongo a sosit în pragul uşii sale din Lon­­­­­­dra, în căutare disperată de refugiu. Apoi, de trei ori pe an timp de aproape patru ani, englezoaica a călătorit, pentru documentare, la Nairobi, unde şi-a stabilit temele principale de analiză. Acestea erau împărţite pe calupuri de lucru clare: „natura elitelor kenyiene", „caracterul preşedintelui ţării" sau „unde greşesc donatorii".

Cea mai mare provocare pentru o astfel de lucrare este, însă, a ştii unde şi când să te opreşti. „Vine un moment în care îţi spui: «Nu pot să-mi petrec tot restul vieţii lucrând la cartea asta»", explică Michela. Pentru ca informaţia să fie relevantă, cartea trebuie să vadă lumina tiparului rapid, ceea ce înăbuşă aşteptarea acelei „anecdote perfecte" sau „statistici preţioase" pe care fiecare scriitor şi le doreşte la un moment dat, pentru a ilustra mai spectaculos o anumită idee.

RISC MAXIM. Într-un articol din 2004 pentru „New Statesman", unul dintre ziarele la care colaborează şi în prezent, Michela împărţea jurnaliştii de război în trei categorii: nebunii, ignoranţii şi cei care nu pot sta deoparte. Dacă în categoria „nebunilor" intră cei pentru care războiul înseamnă adrenalină, iar ignoranţii sunt tineri reporteri care se cred nemuritori, refuză până şi să poarte vestă antiglonţ şi mor din inconştienţă, „cei care nu pot sta deoparte" au suficienţă experienţă cât să înţeleagă că-şi riscă viaţa, dar ştiu că jobul - şi identitatea lor - este cea de „corespondent de război". După ani de reportaje în zone „fierbinţi" ale Globului, Michela s-ar încadra în cea de-a treia categorie. Îşi iubeşte meseria, dar este îngrozită de zborul cu avionul, simte fiori reci la vederea imprimeului camuflaj şi nu a înţeles niciodată „adrenalina" de a te afla în proximitatea unor soldaţi cu mitraliere AK-47 în braţe. În Eritreea, fiecare zi debuta cu groaza de a nu călca pe un câmp minat.

Pentru reportajele Reuters din timpul războiului civil din Sarajevo, a purtat zilnic o vestă antiglonţ atât de grea încât avea nevoie de încă o persoană care să o ajute la îmbrăcat. Totuşi, cea mai profundă senzaţie de teamă a simţit-o, culmea ironiei, tot în Kenya. În ţara în care cărţile ei aveau să pătrundă, ulterior, „underground", Michela a petrecut patru ani ca reporter pentru „Financial Times", fiind adesea prinsă în revoltele de stradă. Într-o noapte din 1997, mergând cu maşina în apropierea Universităţii din Nairobi, s-a trezit în mijlocul unei ploi de pietre. „Când am ajuns la adăpost, eram acoperită de cioburi de sticlă, iar maşina arăta ca după un accident mortal", îşi aminteşte ea. Păstrează şi acum pietrele care i-au spart geamurile maşinii şi au fost la un pas s-o ucidă. Ca un fel de memento mori.

Din această experienţă a învăţat două lecţii importante. Prima: „dă întotdeauna în marşarier". A doua: iminenţa morţii nu te sperie atât de mult pe cât ai fi crezut. O seninătate şocantă pentru mulţi, însă firească pentru cineva care şi-a trăit ani din viaţă pe străzi blocate de cazemate din cauciucuri în flăcări. Cel mai frumos compliment pe care l-a primit vreodată a fost acela că volumele sale de geopolitică se citesc „la fel de uşor ca beletristica". Iar dacă n-ar fi supravieţuit să-şi spună povestea - şi pe cea a lui John Githongo - Michela şi-ar fi dorit un epitaf la fel de simplu şi cuprinzător: „Femeia asta a avut o scriitură al naibii de bună!".       

CÂND WRONG ARE DREPTATE

Jumătate italiancă, jumătate britanică, Michela Wrong (49 de ani) locuieşte la Londra, colaborând ca jurnalist independent cu BBC, Al Jazeera şi Reuters. Articolele sale apar în „Observer", „Guardian", „Financial Times", „New Statesman", „Spectator" şi „Standpoint".

În palmaresul său de scriitor se află până acum următoarele volume:

„In the Footsteps of Mr.Kurtz" („Pe urmele domnului Kurtz", 2000). Povestea măririi şi decăderii dictatorului congolez Mobutu Sese Seko şi a regimului său care a încercat între 1965 şi 1997 să şteargă toată moştenirea colonială a fostului Zair. „The Economist" a caracterizat cartea (premiată cu premiul PEN pentru non-ficţiune) drept „o poveste spusă cu tâlc, cu un delicios simţ al ironiei şi mai ales cu respect pentru omul Mobutu. Wrong înţelege lumea grotescă pe care Mobutu a creat-o şi încearcă să afle cum s-a produs furtul unei naţiuni".

„I Didn't Do It For You. How the World Used and Abused a Small African Nation" („N-am făcut-o pentru voi. Cum lumea întreagă a folosit şi exploatat o mică naţiune africană", 2005). O perspectivă asupra unui stat de la Marea Roşie adesea trecut cu vederea - Eritreea. Michela îşi aduce aminte şi acum de prima vizită în Eritreea, în 1996, la trei ani după ce ţara îşi declarase independenţa iar diaspora se întorcea din exil. „Era enorm de multă energie, încredere, determinare", îşi aminteşte ea. Preşedintele era atât de iubit de popor încât se plimba prin centrul oraşului fără gardă de corp iar localnicii veneau aţă către străini pentru a sporovăi despre politică şi lume. În prezent, acea energie nu mai există, după ce actualul regim a transformat ţara într-o închisoare din care oamenii evadează ca refugiaţi în alte state.

„It's Our Turn to Eat" („E rândul nostru să mâncăm") - 2009. Titlul face referire la corupţia sistemului de guvernământ din Kenya, privit prin ochii activistului anti-corupţie John Githongo. „Sub fostul preşedinte Moi, acoliţii săi şi-au făcut plinul. Acum e rândul nostru", îi spuneau lui Githongo apropiaţii noului preşedinte Mwai Kibaki.

Citiţi mai multe despre cariera şi secretele Michelei Wrong în numărul 39 al revistei Forbes România.