FOTO VIDEO Va deveni Veneția un mare muzeu în aer liber?

Veneția

Turism exploziv, afaceri prospere şi paradis imobiliar. Veneţia ar putea fi „tărâmul tuturor posibilităţilor". Asta dacă n-ar fi pe moarte

În fiecare zi, aproximativ 55.000 de turişti îşi sprijină coatele pe balustradele mâncate de secole ale podului Rialto din Veneţia, admirând trecerea gondolelor pe Canal Grande. Pe 14 noiembrie 2009, acei vizitatori suficient de curajoşi să se aventureze în apa de jumătate de metru, care inundă oraşul în fiecare iarnă, ar fi asistat, tot de pe treptele celebrului pod, la procesiunea de... înmormântare a Veneţiei.

Douăsprezece gondole cu veneţieni îmbrăcaţi în negru, dintre care una purtând un sicriu... roz cu flori de aceeaşi culoare, au străbătut Canal Grande în amintirea „defunctei" Veneţii. În spirit italian, procesiunea s-a încheiat cu oamenii sărind pe sicriul roz, făcându-l ţăndări şi fluturând steagul Păsării Pheonix, simbolul renaşterii din cenuşă. „Veneţia nu a murit, este doar foarte obosită!", a fost concluzia evenimentului stropit din plin cu şampanie.

Deşi simbolică, înmormântarea Veneţiei ascunde un adevăr crunt: populaţia oraşului din Lagună a scăzut continuu în ultimii 50 de ani, ajungând la sfârşitul lui 2009 la doar 60.000 de locuitori. În acelaşi timp, numărul turiştilor a crescut de 30 de ori, atingând anual aproape 20 de milioane de vizitatori. Rezultatul: un oraş din ce în ce mai prosper, din care locuitorii fug, însă, încotro văd cu ochii. În fiecare an, peste 1.500 de veneţieni preferă să-şi vândă casele la un preţ ameţitor şi să se mute în orice alt oraş în care să poată scoate capul din casă fără să fie deranjaţi de bliţurile turiştilor.

FORŢE INEGALE. Creatoarea de modă Lucia Bianchin, 34 de ani, a locuit în Veneţia Santa Lucia până în anul 2005, când a luat decizia de a se muta la Milano cu soţul şi cu fetiţa sa de numai un an. „Mi-e dor de Veneţia în fiecare zi, dar oraşul nu mai este cel în care am copilărit. N-am vrut ca fetiţa mea să crească într-un fel de Disneyland", povesteşte Lucia pentru Forbes România.

Dacă ar fi continuat să locuiască în Lagună, raportul de forţe dintre familia Bianchin şi maşinăria turistică locală ar fi, în prezent, de trei oameni la... 726. Din punct de vedere statistic, fiecărui rezident veneţian plătitor de taxe îi revin 242 de turişti cheltuitori de euro.

În ultima vreme, doar 20% dintre aceştia mai rămân, însă, peste noapte, având în vedere explozia preţurilor la cazare şi servicii. Imaginea Disneyland-ului anticipat de Lucia Bianchin ar putea să nu fie chiar atât de departe de realitate: Veneţia se transformă într-un oraş „de o zi", ca un parc de distracţii cu temă romantică. Turiştii dau năvală, explorează oraşul cu frenezie, iar seara se retrag în hotelurile mult mai ieftine din Mestre sau Porto Marghera.

Pe lângă problema vizitatorilor care au pus stăpânire până şi pe Carnavalul Veneţian şi pe toate festivalurile tradiţionale, localnicii mai au un motiv să-şi caute refugiu în oraşele din preajmă: casele lor valorează, în prezent, o mică avere, iar întreţinerea lor devine tot mai scumpă într-un oraş în care până şi o cafea costă zece euro.

Un apartament de două camere într-o clădire veche şi plină de igrasie din ceea ce am putea numi „periferia" Veneţiei (sutele de canale secundare din Lagună) a ajuns să coste, în prezent, aproape un milion de euro. Tentaţia de a vinde devine, prin urmare, greu de stăvilit, mai ales în perioadele de „Acqua Alta", care se întâmplă iarna şi primăvara. Atunci, oraşul este inundat de fluxul Mării Adriatice iar veneţienii trebuie să meargă la muncă în cizme de cauciuc mai înalte de genunchi. „Când mergi prin apă de aproape un metru ca să ajungi la casa ta de un milion de euro, ajungi să te întrebi ce rost mai are", recunoaşte Lucia.

CEL MAI VANDABIL PRODUS. Supărarea veneţienilor autentici pe turiştii care le transformă străzile în studiouri foto şi piaţetele în locuri de picnic este, până la un punct, justificată. Veneţianul de rând pierde însă din vedere faptul că explozia vizitatorilor nu a survenit instantaneu,  
ci după zeci de ani în care „motorul" turistic a mers la turaţie tot mai mare. Încă din secolul al XVIII-lea, cel mai vandabil produs al Veneţiei a fost...Veneţia însăşi.

În cadrul Marelui Tur European, circuitul pe care aristocraţii secolelor XVII-XVIII îl făceau prin Franţa şi Europa, Veneţia reprezenta atracţia principală. Orice nobil european visa să se plimbe prin Piaţa San Marco, printre porumbeii care îi inspiraseră cândva pe Goethe, Byron sau Shakespeare.

În cartea sa, „Sword of Venice", scriitorul Thomas Quinn definea pe bună dreptate Veneţia ca fiind „primul oraş post-modern care nu vinde nimic altceva decât pe sine însuşi", în timp ce volumul „Venice, the Tourist Maze" al lui Robert C.Davis şi Garry R.Marvin rezumă brandul imbatabil pe care Veneţia l-a imprimat de secole în conştiinţa lumii: „Turiştii nu au ochi să vadă prozaicul din acest oraş, uită de oamenii care trăiesc şi muncesc aici. Pentru ei, Veneţia este doar cel mai romantic oraş din lume şi atât".

ORAŞ PE MOARTE. Dacă ar locui aici, majoritatea turiştilor de-o zi ar fi înspăimântaţi să vadă cum „cel mai romantic oraş" se scufundă de la an la an şi cum poluarea atinge cote tot mai alarmante. Laguna nu mai produce fructe de mare de ani buni din cauza concentraţiilor de dioxine din apa de mare, iar sistemul de 79 de bariere mobile Mose, care ar trebui să rezolve problema inundaţiilor, este contestat de ecologiştii care se tem de distrugerea unui ecosistem şi-aşa fragil.

În prezent, majoritatea proiectelor de salvare a Veneţiei sunt orientate spre conservarea oraşului pentru turism şi aproape deloc spre descurajarea exodului populaţiei locale. Câteva dintre proiectele propuse de organizaţiile locale - inclusiv limitarea la opt sau chiar patru milioane de turişti pe an în locul celor 20 de milioane din prezent - par de domeniul ştiinţifico-fantasticului.

Cum ai putea să pui beţe în roate propriului tău produs care „vinde" exploziv de mai bine de un secol? Resemnaţi, cei 60.000 de localnici au învăţat, în timp, lecţia supravieţuirii în propriul lor oraş: evitarea pe cât posibil a zonelor centrale  - deşi „centrul" turistic creşte de la an la an - şi amânarea chestiunilor urgente pentru primele momente ale dimineţii sau pentru seară, când oraşul se eliberează. Traiul zilnic al unui veneţian se contractă, deci, în câteva ore: înainte de ivirea zorilor şi după lăsarea întunericului. „Ajunsesem să trăim pe apucate, pe furiş", îşi aminteşte Lucia.

În urmă cu un secol, scriitorul Henry James, un mare iubitor al oraşului din Lagună, îi anticipa drama în volumul său de călătorii, „Orele italiene": „Veneţia de astăzi este un imens muzeu în care intri printr-o uşiţă scundă, care scârţâie tot timpul...". Dacă Veneţia din 1909 era un imens muzeu în spirit metaforic, Veneţia zilelor noastre are toate şansele să se transforme într-un veritabil muzeu în care, într-un viitor nu foarte apropiat, „uşiţa" lui James ar putea să devină un ghişeu de bilete în toată regula.

Matteo Secchi, liderul organizaţiei Venessia.com care a pus la cale înmormântarea simbolică a oraşului, declara pentru CNN, în ziua sumbrului eveniment: „În ritmul în care merg lucrurile, peste 30 de ani nu va mai rămâne picior de veneţian în Veneţia". Pesimismul lui Secchi mi-a evocat discuţia avută cândva cu un profesor de antropologie din Elveţia, care pleda cu patos drama majoră a Ţării Cantoanelor: faptul că, în prezent, a fi elveţian get-beget mai înseamnă să fii... pe jumătate elveţian.

Puşi în aceeaşi ecuaţie cu veneţienii, elveţienii se pot acum considera fericiţi. Stau bine în mica lor ţară muntoasă, în care lumea încă visează să locuiască în loc să urzească planuri de fugă spre cele patru zări. Spre deosebire de locuitorii lagunei, elveţienii nu riscă să se transforme într-un capitol dintr-o carte de istorie. În eventualitatea în care veneţienii se vor stinge într-adevăr în următorii 30 de ani, Institutul Politehnic din Massachusetts realizează, în prezent, în cadrul unui proiect National Geographic, un studiu asupra moştenirii lor genetice.

Scopul final: întocmirea unui portret genetic al „veneţianului autentic". Pentru a te califica în program trebuie să fii veneţian pur sânge: atât bunicii materni cât şi cei paterni să fi fost locuitori ai Veneţiei. Dacă cele mai sumbre pronosticuri se îndeplinesc, este foarte posibil ca peste douăzeci sau treizeci de ani, pe pagina de Wikipedia a celebrului Casanova să scrie cam aşa: „Giacomo Casanova, scriitor originar din Veneţia, pe vremea când aceasta era încă locuită".

Pentru cei care iubesc Veneţia cu adevărat, crezul „oamenilor în negru", care au înmormântat oraşul într-un sicriu de carton roz, se dovedeşte, totuşi, mai convingător decât orice fel de statistici. Nu, Veneţia nu a murit. Ca orice veritabilă „divă", este doar foarte, foarte obosită.

Citiți mai multe despre tainele Veneției în numărul 26 al revistei Forbes România.