FOTO VIDEO Trupa Cirque du Soleil pune în scenă la Londra un spectacol care-ți taie respirația

Crezul artiştilor de la Cirque du Soleil este categoric: „Totul e posibil". Chiar şi să-l faci pe Icar să cadă din cer în mijlocul pădurii amazoniene ce se înalţă pe scena Royal Albert Hall.

Varekai, titlul spectacolului cu care trupa Cirque du Soleil s-a întors, după o absenţă de doi ani, la Londra, înseamnă, în dialectul Romani, „oriunde". Pentru cei peste cincizeci de circari de 18 naţionalităţi, „oriunde" ar putea foarte bine să fie sinonim cu „acasă". Pe scena înţesată de creaturile unui basm suprarealist, Varekai a recreat o altă „Arcă a lui Noe".

Dacă aș fi numărat și toate naţionalităţile spectatorilor veniţi la începutul lunii februarie să-i vadă pe saltimbanci luptându-se cu forța gravitațională, înălțimea, echilibrul şi, în general, luându-l peste picior pe Newton cu toate legile fizicii, s-ar fi putut spune că Turnul Babel s-a mutat în celebra sală Royal Albert Hall.

Între cele două „lumi", două personaje create pentru hazul sau mai degrabă penibilul momentului se agitau printre spectatori, înainte de începerea spectacolului, jucând rolul de plasatori neîndemânatici. Profitând de audiența pestriță, cei doi comici - australianul Steven Bishop și canadianca Mooky Cornish - au îndrăznit mici glumițe de neconceput pentru publicul obișnuit al Royal Albert Hall: s-au aruncat în brațele unor spectatori, au fluierat doamne și domnișoare, ba chiar au lipit peruci blonde pe capul unor domni onorabili trecuți de prima tinerețe. În pauzele dintre momentele de acrobație, cei doi aveau să revină, pe rând, în rol de magicieni neîndemânatici sau cântăreți fără talent.

Deşi amuzante, scheciurile celor doi au părut intercalate ca nuca-n perete între momentele de maximă tensiune ale circarilor. După o repriză de „dans în aer" pe o sârmă așezată la 20 de metri de sol, fără plasă de siguranță, imaginea lui Mooky Cornish încercând să-și strecoare formele rubensiene printr-o rachetă de tenis îți lăsa o senzație similară cu cea de a... ronțăi chipsuri la un dineu cu fructe de mare și foie gras. A nu se înțelege, însă, că inimitabila trupă Cirque du Soleil oferă altceva decât o experiență de divertisment pur!

Aşa cum nu te duci la o piesă de teatru cu Zoe Wanamaker pentru decoruri şi nici la un concert al lui Carreras aşteptându-te la o coregrafie de „Lord of the Dance", la show-ul Cirque du Soleil nu trebuie să te străduieşti să pătrunzi povestea şi nici nu ai de decodificat mesaje profunde.
Intriga se poate rezuma printr-o singură propoziție: în mijlocul unei păduri luxuriante de la poalele unui vulcan, un Icar modern se prăbușește printre viețuitoarele unui viitor science-fiction, care îl învață să zboare din nou. Atât. Atmosfera de „Alice în Țara Minunilor", transplantată în cadru exotic, este doar un pretext pentru un spectacol de acrobație, dans prin aer și melodii interpretate „live" de o orchestră formată din șapte muzicieni și doi soliști.

Fiecare dintre cei peste 50 de membri ai trupei este un artist total: acrobat, dansator, chiar şi clovn. Asta le permite să se metamorfozeze miraculos în libelule, copaci, reptile şi... rădăcini de legume, după cum scrie în scenariul spectacolului.

Priviţi din primul rând de scaune - un noroc pe care încă nu mi-l explic pe deplin, având în vedere că biletele la spectacol s-au vândut ca pâinea caldă - „circarii Soarelui" par nişte roboţei invincibili, identici sub straturile groase de machiaj. Abia când răsfoieşti broşura de prezentare, personajele capătă chip concret, zâmbet şi naţionalitate. Icar, interpretat de maghiarul Mark Halasi, pare un adolescent cu zâmbet larg pe lângă care ai trece pe stradă fără să-l bagi în seamă.

Pe scenă, însă, la 20 de metri înălţime, Halasi face balet pe un „năvod" de mărimea unei feţe de masă: se unduieşte ca un peşte, se răsuceşte, se prăbuşeşte - controlat - în gol şi în cele din urmă urcă din nou până în vârful cupolei Royal Albert Hall, având ca unic punct de sprijin... ceafa.
Pe bună dreptate, ca să fii cucerit de Cirque du Soleil nu trebuie nici măcar să-ți placă circul. Ba chiar poți foarte bine să nu fi pășit în viața ta în vreo arenă cu clovni, lei și elefanți. Pe rând, în aplauzele furtunoase ale sălii, mai intră trei puşti de origine asiatică, care par să fi făcut acrobaţii înainte de a învăţa să meargă, un jongleur care scuipă... mingi de ping-poing, acrobaţi care sar în aer şi aterizează unul pe tălpile celuilalt sau o trupă de dansatori georgieni care dau roată scenei în piruete făcute pe... genunchi.

Că veni vorba, naţionalităţile din estul Europei pot deveni o sursă de confuzii chiar şi pentru o maşinărie de marketing care „produce" aproape un miliard de dolari pe an: pentru cinci dintre artiştii est-europeni, ţara de origine înscrisă în broşură este defuncta... „Yugoslavie". Oricât ar fi de suprarealist, basmul se termină tot în stil american: cu happy-end. Icar se îndrăgosteşte de o prinţesă, iar ultimele acorduri muzicale se derulează în ritm alert, cu artiştii zburând prin aer şi alunecând pe două „cearşafuri" imense prinse în forma literei V.

După căderea cortinei, începe spectacolul cumpărăturilor. Făcându-ți loc cu greu prin furnicarul de oameni din magazinul de suveniruri Cirque du Soleil, aflat în incinta Royal Albert Hall, realizezi că nu ai asistat la un simplu show de circ, ci la un act artistic care a născut o industrie. În urmă cu un an, avusesem ocazia să admir sala de spectacole nou-nouță inaugurată special pentru Cirque du Soleil în incinta hotelului Bellagio din Las Vegas. 

La momentul respectiv, n-am înțeles fascinația pentru trupa fondată de fostul circar - actual miliardar Guy Laliberté și nici ardoarea cu care turiștii veniți în cel mai „păcătos" oraș din lume își cheltuiau ultimii bani încă nepierduți la ruletă sau blackjack pe tricouri, suporturi de pahare și brelocuri cu Cirque du Soleil. De data asta, luând-o pe jos prin gerul londonez spre stația de metrou South Kensington, cu punga mea branduită „Varekai", în care se lăfăiau nimicuri de vreo douăzeci de lire sterline, i-am înțeles, ba chiar m-am simțit aproape solidară.

Deși e greu să distilezi procentele de artă, show și marketing care se amestecă în formula de succes a Cirque du Soleil, acrobații din „Yugoslavia" te fac să-ți dorești să fii o parte din spectacol. Fie că asta înseamnă, în prozaica ta existență, să-ți bei apa dintr-o cană cu fotografia dansatorilor georgieni sau să-ți scrii declarația de impozit cu un stilou Cirque du Soleil cu inscripția „Tout est possible".
iluzii de vânzare.

Nu pot să nu mă întreb câți din cei 40 de milioane de oameni care au asistat la spectacolele Cirque du Soleil din 1984 încoace au plecat acasă cu certitudinea că brelocul de cinci lire sterline agățat de cheile de la birou îi va face să se simtă puțin mai mult „Icari" decât salariați, oameni de afaceri sau părinți și le va reînvia aceeași emoție încărcată de adrenalină din seara petrecută în „pădurea de nuiele" de la Royal Albert Hall.

În orice colţ al lumii, când cineva îşi deschide portofelul pentru un bilet la un spectacol sau un produs Cirque du Soleil, ceea ce cumpără cu adevărat este iluzia comercializată magistral de Dominic Champagne, scenaristul şi regizorul spectacolului Varekai: „În aceste vremuri tulburi, este de datoria noastră să nu predăm lumea în mâinile proştilor şi ale nebunilor şi să le arătăm oamenilor că totul, absolut totul!, în această viaţă, este posibil!"

Citiți mai multe despre lumea fascinantă a trupei Cirque du Soleil în numărul 26 al revistei Forbes România, în cadrul secțiunii Artă și Cultură.