Steve Forbes: Moneda euro merită, într‑adevăr, să fie salvată

Citiţi în exclusivitate opiniile lui Steve Forbes despre economie, politică şi societate în ansamblul său, în fiecare număr al revistei Forbes România.

Euro, gata de luptă

Într‑un fel sau altul, Europa va salva euro. Moneda merită, într‑adevăr, să fie salvată. A facilitat fluxurile de capital şi a redus costurile afacerilor în toate ţările. Comportamentul economic al Greciei a fost foarte prost, chiar şi după standardele europene, dar acest lucru nu înseamnă că Europa nu poate avea aceeaşi monedă. Probabil că Illinois este statul cu cea mai proastă gestionare fiscală din SUA în această perioadă, dar asta nu înseamnă că dolarul o să se prăbuşească. Înseamnă doar că cetăţenii statului Illinois vor suferi foarte mult şi vor trebui să plătească mai mult pentru a împrumuta bani.

De fapt, euro a scutit Grecia de un dezastru şi mai mare: sărăcia care declanşează hiperinflaţia. Dacă Atena ar folosi încă drahma, răspunsul guvernului la dificultăţile sale fiscale ar fi fost să dea drumul la tiparniţe, aruncând statul într‑o inflaţie îngrozitoare. Această sărăcire ar fi fost mult mai mare şi mai distructivă decât lucrurile cu care se confruntă acum poporul grec. Amintiţi‑vă numai ce a făcut hiperinflaţia în Germania în anii '20.

Banca Centrală Europeană ar putea să salveze cu mână fermă euro, raportând cursul valutar la aur. Din păcate, dată fiind starea curentă a gândirii economice, acest lucru nu se va întâmpla.

Rănile autoinduse ale Europei

Care este răspunsul la criza continuă din Grecia, care se extinde şi la ţările vecine? Nu este o întrebare strict academică pentru americani, deşi ei nu au o datorie denominată în euro: există un număr de state, cum ar fi Illinois şi California, unde starea financiară este deplorabilă. Răspunsul Europei, în ciuda spiritului refractar al Germaniei, va fi un ajutor masiv sub auspiciile FMI: sectorul financiar al Greciei este într‑adevăr umflat şi are nevoie de sprijin, dar o altă rundă de abrambureli ale impozitelor într‑o economie şi aşa supraîmpovărată de taxe guvernamentale va fi distructivă pentru recuperarea sa. De fapt, aşa‑numita infecţie a Greciei ar trebui, în sfârşit, să‑i forţeze pe politicienii europeni să se ocupe serios de lipsurile sistemice care au transformat Europa de vest într‑o leneşă, încă din anii '70. Este uimitor cum un continent cu tradiţii culturale atât de profunde şi o populaţie atât de bine educată să fie un pigmeu în ceea ce priveşte inovaţiile, mai ales în tehnologia de vârf. Zona euro este şi ea suprasolicitată. În Grecia, de exemplu, povara taxelor este ca o piatră de moară, TVA‑ul atingând 21% iar impozitele pe venitul personal ajungând până la 45%.

Legile de muncă europene împiedică extrem de mult mobilitatea forţei de muncă şi crearea de locuri de muncă. Este un clişeu, dar unul care rezonează foarte adevărat ‑ cum că este mai uşor să divorţezi de perechea ta decât să concediezi un angajat inutil. Din această cauză, companiile sunt foarte atente când angajează. Încercările de a evita regulile rigide tratând angajaţii ca pe antreprenori independenţi au fost atacate foarte dur de către politicieni. Aceste reguli sufocante împiedică, de asemenea, crearea de noi afaceri, favorizându‑le pe cele deja existente. Chiar şi în perioadele de non‑recesiune, ratele şomajului în rândul tinerilor aveau două cifre. Destul de trist pentru continent, dar şi pentru Marea Britanie este că reformatori de genul lui Margaret Thatcher nu mai există. Cancelarul Angela Merkel, de exemplu, a flirtat cu ideea unei taxe fixe când a candidat prima dată pentru cea mai înaltă poziţie a Germaniei în 2005. Dar când această idee a fost criticată, ea s‑a retras în mod stupid în loc să o apere şi să o susţină cu fermitate.

Primul ministru Silvio Berlusconi, care deşi domina lumea politică a Italiei aşa cum niciun alt premier postbelic nu a putut s‑o facă, nu a făcut nicio schimbare fundamentală în sistemul complex de taxe al Italiei şi în sistemele de reglementare. Acum câţiva ani, Grecia s‑a gândit să adopte sistemul de taxă fixă, pe care numeroase ţări central şi est‑europene l‑au adoptat cu succes. Grecia ar trebui să treacă serios la acest lucru acum. Instituirea unei rate mici a impozitelor ar creşte aparent deficitul. Birocraţii de la sediul din Bruxelles al UE ar urla, la fel şi FMI‑ul: dar acest lucru, împreună cu o credibilă strângere a curelei ar face ca pieţele să răspundă entuziast, aşa cum s‑a întâmplat şi în SUA la începutul anilor '80, când preşedintele Ronald Reagan a redus taxele pentru a combate stagnarea economică ale cărei niveluri de şomaj erau mai mari decât cele din ziua de azi. Din păcate, Grecia şi alte ţări vor fi lovite de cele mai rele consecinţe dintre toate ‑ austeritate şi creşteri de taxe anti‑dezvoltare.

Acasă, Washingtonul stă chiar şi mai prost din cauza cheltuielilor excesive, a legilor anti‑dezvoltare şi a taxelor tot mai mari. Dar ţelul Administraţiei Obama de a transforma SUA într‑un stat cu o bunăstare asemănătoare ţărilor europene deja se năruie. În New Jersey, de exemplu, noul guvernator Chris Christie militează pentru reducerea drastică a cheltuielilor, pentru stăvilirea creşterii taxelor împovărătoare şi pentru reducerea impozitelor pe venit ale statului acolo unde se poate.

Printr‑o mişcare fără precedent, alegătorii din Jersey au respins marea majoritate a bugetelor locale ale şcolilor fiindcă s‑au săturat de costurile necontrolate. Va puteţi aştepta la acţiuni în stilul New Jersey din ce în ce mai mult în SUA. Politicile de bunăstare se îndreaptă spre echivalentul politic al Jurassic Park.

Să nu aveţi încredere în fasciştii alimentaţiei!

După ce au interzis grăsimile hidrogenate pe baza celor mai puţin credibile date ştiinţifice, fasciştii alimentaţiei iau acum în vizor consumul nostru de sare, făcând ca acest ingredient vital să pară un fel de drog. Sunt tot mai multe propuneri de interzicere a solniţelor în restaurante şi de forţare a producătorilor de alimente să reducă drastic sau să elimine aceste granule albe mult iubite.

Hai să lăsăm aberaţiile. Consumul de sare al americanilor ‑ 3.400 mg pe zi ‑ se încadrează chiar în media mondială. Ca să fiu mai precis, studiile realizate la Universitatea din Columbia au relevat că atunci când oamenii ingerează mai multă sare decât au nevoie, corpurile lor reacţionează: sarea devine respingătoare. Invers, dacă ingerăm prea puţină, nevoia de sare pe care o simţim este incontrolabilă. Mai mult, bărbaţii consumă în mod natural mai multă sare decât femeile. Deci o abordare a guvernului pe principiul ,,o singură regulă pentru toţi" în privinţa sării în alimente ar fi şi mai perversă.

Militanţii în domeniul sănătăţii vor ca media naţională să fie redusă de la 3.400 de mg la 2.300 de mg. Adevărul este că cifrele mi se par arbitrare. Sarea este de vină pentru bolile cardiovasculare şi pentru obezitate?

Consumul mediu de sare în Italia nu diferă de cel din SUA, şi totuşi incidenţa bolilor de inimă şi a obezităţii în Italia este mai mică decât cea de aici. Aceşti fascişti ai alimentaţiei ar trebui trimişi imediat să lucreze în ocne.

Capodoperă nemăsurată

„Un pericol nemăsurat" de Richard Snow te va capta cu totul. Bătălia Atlanticului din cel de‑al Doilea Război Mondial n‑a avut dramatismul bătăliilor de pe uscat din Europa, nici a campaniei sălbatice din Pacific. Dar victoria împotriva încercărilor submarinelor germane de a distruge vieţile bărbaţilor şi proviziile din SUA către Europa a fost absolut crucială pentru ca aliaţii să câştige războiul. Dacă aceste vieţi ar fi fost oprite, efortul Alianţei împotriva naziştilor ar fi eşuat, aşa cum un deget apăsat pe trahee poate curma o viaţă. „Unul care chiar a văzut consecinţele la un nivel ridicat a fost Winston Churchill. El a spus că această Campanie a Submarinelor «a fost singurul lucru care chiar m‑a speriat în timpul războiului. Cât de dispus aş fi fost eu să schimb o invazie la scară largă pentru acest pericol fără formă, nemăsurat, exprimat în tabele, curbe şi statistici?»". Un alt autor pe care Snow îl citează spune: „Bătălia Atlanticului a fost miezul războiului, o axă numai parţial vizibilă în jurul căreia s‑au învârtit alte contingente".

Mult timp editor al „American Heritage", Snow surprinde extrem de real toate aspectele acestei bătălii care „a ucis aproape 80.000 de oameni: i‑a înecat, strivit, ars, îngheţat, i‑a lăsat să moară de foame în bărcile de salvare", din primele zile ale războiului, înainte de intrarea Americii în luptă, şi până la încheierea acestuia, în 1945. Cursele pe Atlantic erau pline de pericole. Snow se foloseşte în mod strălucit de scrisorile pe care tatăl său, ofiţer într‑o escortă de distrugere în Bătălia Atlanticului, le‑a scris soţiei sale. Efortul a presupus tot felul de vapoare, pe care Snow le descrie foarte viu, inclusiv povestea construirii navelor Liberty de către Henry Kaiser, care nu ştia nimic despre construcţia de vapoare înainte de război. Aceste nave‑cheie erau cea mai brutală imagine pe care şi‑o poate închipui un om. Franklin D. Roosevelt le‑a denumit Răţuştele Urâte, dar un amiral cu „o abilitate de primă mână pentru publicitate" le‑a numit navele Liberty. Snow descrie cu extrem de multă pricepere eforturile disperate, de la Serviciul Naval Armat de Pază până la instruirea grăbită a marinarilor şi a negustorilor pe mare sau eforturile de amatori ale iahturilor private din Florida care au vânat submarinele germane.

Descrierea personalităţilor‑cheie este perfectă, mai ales cea a genialului, cameleonicului şi vulcanicului Amiral Ernest King. Dar în toată această poveste se vede rolul esenţial al preşedintelui Roosevelt, a cărui personalitate captivantă şi câteodată exasperantă o descrie Snow extrem de fin. Aceasta este istoria de cea mai bună calitate.