Forbes. Spune-mi o poveste la grătar!

Petre Barbu este senior editor Forbes Romania.

Dupa 21 de ani de capitalism în România, n-au apărut cărţi despre viaţa oamenilor noştri de afaceri. Nu mă refer la romane sau la alte ficţiuni. Şi nici la aşa-numitele lecţii de viaţă, la culegeri de pilde artificioase, la biografii romanţate ori culegeri de maxime şi aforisme pescuite din experienţele de business. Mă gândesc la cărţi serios documentate, credibile, bine scrise, despre vieţile şi afacerile unor milion

În urmă cu vreo câţiva ani (doi-trei?) am fost sunat de un patron al unei agenţii de publicitate. Un antreprenor, cum se spune, pe care-l cunoşteam de ani buni. Îmi amintesc, totuşi, că era duminică. (Ce debut de articol, parcă mi-aş scrie memoriile!) Ca orice profesionist versat din acest business, omul a intrat direct în subiect, irezistibil: „Petre, ce-ar fi să scrii o carte despre mine! Uite că, anul ăsta, se împlinesc 15 ani de când am înfiinţat agenţia şi am putea să scoatem cartea chiar la aniversare, peste câteva luni, îi facem o campanie puternică de promovare şi epuizăm tirajul într-o lună. Ce zici?".

După câteva clipe de bâlbâieli, i-am răspuns omului că ideea este interesantă, merită să ne gândim, dar cel mai important lucru este să ne facem amândoi timp să ne întâlnim câteva săptămâni la rând, să-mi acorde un lung interviu, să clarificăm unele momente din cariera lui, să intrăm în detalii, asta cere timp, muncă de documentare din alte surse şi trebuie să înregistrez pe un reportofon... „Ce reportofon, Petre? Uite cum facem! Treci tu cu familia într-o duminică pe la mine, soţiile la bucătărie, copiii la joacă, iar noi doi stăm în grădină de vorbă, la un grătar... Vreau să iasă o carte frumoasă!"

Omul deja încheiase deal-ul. Pentru câteva secunde, mi-am imaginat scena: eu dădeam vârtos cu ziarul să încing jarul şi îl întrebam cu ochiii înlăcrimaţi de fum cum a câştigat nu ştiu care buget de publicitate, omul îmi povestea afacerea în timp ce punea mititeii pe grătar, apoi dădea pe gât un pahar cu bere, eu strigam la soţie să aducă muştarul, el striga la copii să se mai potolească... Aşa nu se poate face o carte! - mi-am zis, gândindu-mă cu ruşine cât sunt de mofturos, pentru că s-au scris cărţi şi în închisori, şi în frig, şi la lumina lumânării, în condiţii infinit mai grele decât cele din jurul unui... grătar pe care sfârâie mititeii.

I-am repetat omului că ideea este interesantă, dar în interviu trebuie să vorbim şi de bune şi de rele. „Lasă alea rele, că ne mai arestează, dracului, ăştia! Trimite-mi înainte întrebările pe mail şi te sun eu ca să stabilim ziua!" După ce omul a închis telefonul, vreo câteva minute bune am fost năuc: ce repede se mişcă oamenii de afaceri, ce simplu li se pare totul, de aceea au reuşit să facă bani! Nu i-am trimis întrebările şi nici omul nu m-a mai sunat să scriem „cartea frumoasă". Pur şi simplu ne-am luat fiecare cu treburile noastre, el cu afacerile, eu cu scrisul...

Constat, totuşi, că după 21 de ani de capitalism în România, n-au apărut cărţi despre viaţa oamenilor noştri de afaceri. Nu mă refer la romane sau la alte ficţiuni. Şi nici la aşa-numitele lecţii de viaţă, la culegeri de pilde artificioase, la biografii romanţate ori culegeri de maxime şi aforisme pescuite din experienţele de business. Mă gândesc la cărţi serios documentate, credibile, bine scrise, despre vieţile şi afacerile unor milionari. Avem destui milionari în ţară, peste 500.

Cărţi scrise pe bune, în care personajul să nu ne ducă cu gândul nici la Albă ca Zăpada (om bun de pus pe rană, care a muncit pe brânci, care a gândit strategii, care s-a reinventat, nişte bla-bla-uri!), dar nici să nu fie însemnat de Diavol (a tras ţepe, a făcut trafic de influenţă). Cărţi care să nu ridice statui, să nu aducă „omagii", dar nici să fie nişte rechizitorii sau linşaje publice. Nu contează conceptul ales - cărţi-document, cărţi de investigaţii, „convorbiri cu...", „interviuri cu...". Important ar fi să cunoaştem oamenii de afaceri aşa cum sunt, cum au negociat, cum au încheiat tranzacţii şi contracte, cum au câştigat bani, cum au uitat să plătească, cum au furat (dacă au furat!), cu bune şi rele.

Până la urmă, ce ştim despre contemporanii noştri, oamenii de afaceri? Informaţii clare sau avem nişte percepţii de genul „ăla a furat" sau „ăla este cinstit"? De obicei, aflăm câte ceva despre ei numai din presă. Fie că apar în articole scrise după nişte scheme simpliste (creşterea cifrei de afaceri, profitul realizat, planuri de viitor), fiind personajele unor informaţii strict de business (cu poze bine alese, să nu i se vadă protagonistului burta, guşa ori chelia), fie că sunt etichetaţi în anchete de presă drept nişte inşi care activează la marginea legii, care au făcut potlogării şi combinaţii dubioase. (Şi aceste materiale sunt binevenite.) Se ştie, presa e superficială, trage şi fuge (sau uită). Dar poveştile de business, dacă sunt bine scrise, rămân ca nişte mărturii credibile ale acestor vremuri agitate.

Cred că, după 21 de ani de „relaţii capitaliste" şi „economie de piaţă", oamenii noştri de afaceri, zguduiţi de criză, nu au chef să-şi scrie biografiile, memoriile sau poveştile. Poate nu a sosit momentul sau poate că astfel de poveşti despre bani ar deranja multă lume... Mai bine mă duc la un grătar!