Opinie Laurenţiu Roşoiu (FORBES): Ce aş face dacă aş fi prim-ministru pentru o zi?

Moţiunea a căzut! Rămânem cu acelaşi guvern, aflat încă în căutare de soluţii pentru ieşirea din criză

Cu mintea de pe urmă şi în al doisprezecelea ceas, dacă aş fi în locul domnului Boc măcar pentru o zi, nu aş mai întârzia nicio secundă privatizarea companiilor la care guvernul are deţineri, fie minoritare fie majoritare! După un calcul simplu (făcut în numărul 30 al revistei Forbes România), aş încasa între cinci şi zece miliarde de euro. Dar mai mult decât atât, prin privatizarea acestora aş face economii serioase la buget rupând legăturile prin care societăţile sau regiile autonome (adică statul) sunt acum căpuşate prin tot felul de contracte mai mult sau mai puţin dubioase!

Aş începe cu CFR şi Poşta Română, aş continua cu societăţile din sectorul energetic şi cel minier, după aceea cu porturile, aeroporturile şi Tarom, şi aş face tot posibilul ca până la miezul zilei să fi parafat deja privatizarea Loteriei şi a Metrorexului.

În paranteză şi cu cinism fie spus, actualul guvern ar trebui să vândă companiile de stat, măcar şi... doar pentru „a se răzbuna" pe sindicate, care i-au pus serios „sula-n coaste" în ultimul an şi jumătate. Privatizarea companiilor de stat ar slăbi mult puterea unor sindicate care nu mai sunt decât foarte puţin reprezentative. Odată muncitorii trecuţi în mediul privat, vor fi mult mai puţin dispuşi să se lase manipulaţi de pseudo-reprezentanții lor, iar mişcarea sindicală se va întoarce natural la funcţia ei primordială: aceea de a reprezenta muncitorii în faţa patronatului. Având un „patron" la cârma societăţii, liderii de sindicat nu vor mai putea căpuşa compania, mână în mână cu directorii numiţi politic!

Povestea spaţiilor comerciale ale Metrorex este poate cel mai elocvent exemplu - dar nu singurul, de afacere sindicală „de succes".  Prin vânzarea acestor companii, aş rupe şi lanţul vicios al numirilor politice în funcţii de conducere în diferite societăţi de stat! Mi-aş asuma astfel riscul de a lovi în propria-mi clientelă politică. Deşi, poate i-aş face chiar un bine, pentru că nu i-aş mai lăsa pe cei din clica mea „să se  chinuie să fure" clienţii companiilor de stat (şi Google-ul îţi serveşte rapid un astfel de exemplu, în relaţia dintre Grupul Feroviar Român, Conpet şi CFR Marfă)! Le-aş da posibilitatea să ia clienţii acestora... cu tot cu concurenţi! M-aş grăbi să fac tranzacţiile înainte ca societăţile de stat să ajungă în faliment!

Cum le-aş vinde? Obligatoriu prin bursă! Fie în întregime, fie măcar pachete semnificative din fiecare companie în parte! Aş împuşca astfel mai mulţi iepuri dintr-un foc: consolidarea pieţei de capital, creşterea culturii financiare a populaţiei şi aş atrage atenţia investitorilor străini asupra României (aşa cum fac polonezii). În plus, voi aduce pe viitor mai mulţi bani la buget din impozitul pe tranzacţiile făcute la bursă.

Şi nu m-aş opri aici! Aş scoate la vânzare toate casele, vilele, terenurile sau fondurile de vânătoare şi cele piscicole din patrimoniul RAPPS! Asta
mi-ar aduce nu doar banii din vânzări, ci m-ar şi scăpa de cheltuielile cu întreţinerea acestora. Cheltuieli care sunt făcute acum de la buget, şi nu cred că mai este cazul să reamintim cât de uşor se lasă „prostit" statul la încheierea contractelor cu societăţile private. Dar şi mai important este că, puse la lucru în sistem privat, toate aceste active ar genera afaceri, profituri şi bani la buget.

Şi pentru a rămâne la patrimoniul RAPPS, nu pot să nu aduc în discuţie clădirea Casei Presei Libere, pentru care sunt sigur că cel puţin Sorin Ovidiu Vântu (care are întregul trust Realitatea-Caţavencu în acest spaţiu) s-ar putea scormoni prin buzunare după ceva mărunţis! Ba cred că aş putea „licita" pentru a ridica preţul, pentru că Dan Voiculescu, Silviu Prigoană sau alţi oameni de afaceri „ar pune bid" măcar pentru o aripă din această imensă clădire. 

Şi asta mi-ar consuma în mod sigur prima parte a zilei! Şi cum mandatul meu este pentru 24 de ore, aş intra grăbit în cea de-a doua parte a zilei în sistemul sanitar! Este în faliment? Îl privatizez! Avem circa 450 de spitale îngropate în datorii de managerii numiţi politic! De cealaltă parte a baricadei, în sistemul privat de sănătate avem întreprinzători care se chinuie să-şi construiască unităţi spitaliceşti, dar care fac un business care creşte cu 20%-30% de la un an la altul. În această situaţie, nu aş sta să mă gândesc decât la „cum" şi „cât de repede" pot da cel puţin două treimi din spitale pe mâna privaţilor!

Cu banii din vânzarea acestora, aş transforma cealaltă treime în aşezăminte sociale! Câţi bani aş lua? Greu de spus! Dar nu asta m-ar interesa în mod deosebit, cât mai ales faptul că voi ridica sistemul de asistenţă de sănătate la un nivel superior şi voi determina realizarea de investiţii care vor trage în sus PIB-ul. Voi câştiga însă mult mai mult din economi-ile făcute la buget, pentru că nici guvernul şi nici Casa de Asigurări de Sănătate nu vor mai plăti la preţuri de zeci de ori mai mari decât cele reale, aparatura, medicamentele, materialele de uz curent sau renovările clădirilor Școală și spital.

În paralel cu privatizarea spitalelor, aş stimula populaţia să-şi încheie asigurări private de sănătate prin subvenţionarea unei cote părţi din costuri şi prin deduceri de la plata impozitelor şi taxelor. Şi de ce nu, aş introduce un sistem de „bonuri de sănătate" după exemplul celor de masă!

La fel aş face şi cu sistemul de învăţământ! E slab? Neperformant? Consumă resurse? Îl privatizez şi sprijin educaţia populaţiei prin acordarea de burse celor lipsiţi de posibilităţi financiare şi de garanţii guvernamentale şi stimulente fiscale (sau de orice altă natură) familiilor care vor să facă împrumuturi la bănci pentru trimiterea copiilor la studii! Aş introduce iarăşi în joc sistemul privat de asigurări şi pe cel bancar, şi aş contribui (eu - guvernul) alături de părinţi la crearea unui fond bănesc pentru fiecare copil, exclusiv pentru şcoală. Nu m-aş da în lături să pun din buget chiar o treime din bani! Instituţiile private de învăţământ „s-ar bate" astfel în competitivitate pentru atragerea de elevi şi studenţi.

Probabil că administraţia mi-ar da serios de furcă. Este oare supradimensionată? Sigur! Un guvern cu mai puţin de zece ministere este primul pas! Suficient pentru o ţară de dimensiunea şi condiţia României! Aşa aş reduce numărul de miniştri, consilieri, secretari şi secretare, directori şi directoraşi! Cu acelaşi risc de a lovi în oamenii care m-au ajutat să vin la putere! Mi l-aş asuma şi aş trece şi mai departe la administraţia locală!

Pentru ce avem nevoie de 42 de judeţe, cu 42 de prefecturi, 42 de prefecţi, subprefecţi, secretare și 42 de bugete de protocol? Adică o instituţie a prefecturii la aproximativ 500.000 de cetăţeni! La ce bun 42 de direcţii sau structuri judeţene în instituţiile de control sau de autorizare ale statului? Nu sunt oare prea multe? Avem nevoie de 2.700 de comune, cu tot atâţia primari, şi cu mii de angajaţi?

Zece judeţe, cu zece prefecturi, 1.000 de comune şi un sfert din direcţiile teritoriale ale instituţiilor de autorizare şi control ale statului ar fi mai mult decât suficiente! Aş reduce povara unui aparat administrativ supradimensionat şi aş consolida resursele disponibile. Asta ar elimina multe dintre aberaţiile adesea întâlnite, când un drum, conductă, sau un simplu şanţ începute într-o comună se termină brusc la marginea comunei vecine. Iar aceasta, la rândul ei, are un proiect de aceeaşi natură, care se încheie tot undeva „în aer", la hotarul unităţii administrativ-teritoriale următoare.

Ce facem cu primăriile şi prefecturile rămase goale după redesenarea unităţilor administrativ-teritoriale? Le vindem sau le închiriem, indiferent de preţ! Privatul va găsi sigur cea mai profitabilă destinaţie pentru respectivele spaţii! Aşa scap de cheltuielile de întreţinere şi mai aduc şi bani la bugetul noilor structuri administrative!

Ce aş face cu banii (mai mulţi sau mai puţini) pe care i-aş încasa din vânzarea companiilor de stat, a patrimoniului RAPPS şi din vânzarea sau închirierea celorlalte spaţii (primării, prefecturi etc.)! I-aş concentra pe unul sau cel mult două proiecte de infrastructură! Nu aş sta mult pe gânduri pentru a alege finalizarea autostrăzii prin care să leg până la urmă Bucureştiul de litoral! Din restul de bani... aş adăuga măcar câteva din porţiunile ce lipsesc încă celebrei autostrăzi „Transilvania"! Aşa voi tonifia sectorul construcţiilor - şi nu prin contracte de asfaltare sau de înlocuire a bordurilor, cum se practică acum.

Şi dacă aş rămâne în pană de cash, i-aş face  pe români părtaşi la aceste proiecte! Fie prin acordarea dreptului de a subscrie acţiuni la companiile dezvoltatoare ale respectivelor proiecte, fie prin emiterea de obligaţiuni sau titluri de stat! În oricare dintre variante, aş folosi piaţa de capital pentru a asigura accesul oricărui român interesat. BVB-ul şi Sibexul abia aşteaptă, iar fondurile de pensii private nu ar refuza un astfel de parteneriat.

Ar fi foarte mult de lucru, dar la încheierea acestei ipotetice zile nu mi-ar mai rămâne decât două lucruri de făcut: dublarea controlului vamal prin aducerea unei firme private (după model bulgăresc) şi introducerea amnistiei fiscale (aşa cum au făcut ruşii în urmă cu zece ani). Şi pe ultima sută de metri a mandatului meu de o zi, aş lua topul Forbes şi pe primii 20 sau 50 de oameni din topul celor mai bogaţi oameni din România, i-aş invita să facă parte dintr-o structură numită ad-hoc „Consiliu Economic Consultativ". Vom câştiga cu toţii dintr-un schimb de
idei deschis!

S-a făcut ora 12.00! La final de mandat i-aş invita pe cei 20 sau 50 de afacerişti români să ciocnim un pahar de şampanie! Poate nu vor veni toţi, dar eu mi-am făcut datoria de a încerca să aduc pe un făgaş comun interesele divergente care rup acum România în bucăţi. Asta o va putea face însă şi prim-ministrul de mâine!