Forbes. Tehnici de fofilare

Sunt din ce în ce mai mulţi tupeişti care, după ce le adresezi o întrebare punctuală, îţi răspund compătimitori, dar fermi: „Nu cred că aceste detalii sunt interesante pentru cititorii revistei dvs.!". Adică, moftangiul pretinde că ştie el cine sunt cititorii tăi... Intimidarea asta e o mostră de mitocănie.

Recent, am rugat un fost manager de multinaţională să-mi acorde un interviu pentru a scrie un articol. După ce ne-am „armonizat" cu chiu, cu vai „agendele" şi am stabilit temele de discuţie, ne-am întâlnit la o cafea. M-am dus documentat, să nu mă fac de râs, că dacă află domnul Andrei Pleşu că am fost nepregătit, o să mă dea la gazetă ca exemplu de ziarist care pune întrebări proaste. (Vezi editorialul său din „Dilema Veche" - „Tehnici ale interviului".)

După trăncăneala de încălzire, persoana mi-a spus că ar prefera ca interviul să aibă loc pe mail, întrebarea mea, răspunsul său, întrebarea mea, răspunsul său... Nu se poate aşa ceva la „Forbes"!, am refuzat-o. „Vreau ca vorbele mele să fie publicate aşa cum le-am spus eu şi nu filtrate de ziarist. În general, nu doresc să mă las pe mâna ziariştilor", mi-a explicat fostul manager. Dar eu sunt autorul articolului, am insistat. Fără succes. Persoana a început să mi se plângă de calitatea proastă a presei noastre, de ziariştii care nu înţeleg ce scriu, bla-bla... După vreo oră de bătut cafeaua în piuă, ne-am despărţit cordial... Ce să-i faci unui om care nu vrea să dea interviu? Dacă nu vrea, nu vrea! Poţi să-i pui briceagul în gât? Poţi să-i pui, dar atunci nu mai eşti ziarist, ci interlop! Iar interlopii nu scriu la gazete!

Constat de câţiva ani buni că regulile interviurilor şi procedurile prin care apar în presă oamenii de afaceri, managerii sau alţi actori ai businessului autohton s-au schimbat radical. Dar nu în favoarea ziariştilor, a transparenţei şi a calităţii materialelor. Potenţialii intervievaţi au început să pună condiţii. Multe condiţii: să vadă întrebările, să citească articolul înainte de a pleca la tipar, să aleagă pozele, să discute numai anumite chestiuni, aproape că îţi vine să te laşi de meserie de atâtea mofturi! Trebuie să ai nervii tari. Când refuză să dea interviuri, adică „să se dea pe mâna unui ziarist", de parcă jurnaliştii sunt nişte frizeri - tuns, frezat, parfumat, numai bun de pus în pagină! -, oamenii de afaceri fac mofturi dintre cele mai năstruşnice. Unii întreabă direct dacă pot să apară pe copertă. Nu se poate! Dar cât i-ar costa să apară pe copertă? Rămâi blocat, dacă eşti onest... Dar cei mai obraznici sunt PR-iştii oamenilor de afaceri. De parcă aceste coperţi au devenit nişte „panouri cu fruntaşii în producţie" de pe vremea lui Ceauşescu... 

Dacă îţi propui să analizezi un domeniu în care activează mai mulţi jucători, este imposibil să nu întâlneşti vreo doi-trei care să te întrebe cine mai participă? Aşa, din simplă curiozitate... Dacă eşti sincer şi îi spui, moftangiul te refuză, pentru că nu vrea să apară în acelaşi articol lângă concurenţă, sunt regulile corporaţiei noastre! Dacă nu-i spui, moftangiul îţi cere să-i dai articolul să-l corecteze, să nu existe greşeli care ar afecta cotaţia la bursă a multinaţionalei pe care o reprezintă. Râzi în hohote de această dorinţă ridicolă! Adică o biată virgulă pusă aiurea sau un cuvânt nepotrivit, apărut într-o revistă din România, ţară la marginea UE, ar afecta valoarea acţiunilor acelei firme la bursa de la New York sau Londra! Ce vrăjeală! Aceeaşi vrăjeală am auzit-o deseori din partea unor manageri de filiale ale multinaţionalelor din România, când i-am întrebat de cifrele de afaceri: „E cotată pe bursă, nu pot să vă spun..."

Sunt din ce în ce mai mulţi tupeişti care, după ce le adresezi o întrebare punctuală, îţi răspund compătimitori, dar fermi: „Nu cred că aceste detalii sunt interesante pentru cititorii revistei dvs.!". Adică, moftangiul pretinde că ştie el cine sunt cititorii tăi... Unii adoptă strategii de intimidare: de ce mă întrebi de insolvenţă, urâto?, nu vezi că ţi s-a şters rujul de pe buze! - a strigat un cunoscut investitor imobiliar către o ziaristă, în timpul unui interviu. Intimidarea asta e o mostră de mitocănie.

Dar cea mai tare fofilare a unui intervievat este când te trezeşti că s-a plâns şefilor. (Şi de fiecare dată, şefii sunt luaţi ca din oală!) De ce se plânge interlocutorul: întrebările au fost nepotrivite, fotograful l-a chinuit la poze, a doua zi după interviu nu l-ai mai sunat să-l întrebi de sănătate... Aşadar, îi eşti dator, atenţie cum scrii ca să-ţi achiţi datoria, să scrii ceva frumos!...

Din păcate, moftangiii au prins slăbiciunile presei şi le exploatează, firesc, în favoarea lor. Dar un interviu aranjat sau un „pictorial" strălucitor nu reprezintă victoria personajului. Până la urmă, nu contează că moftangiul apare pe coperta unei publicaţii, în chip de Făt-Frumos. Contează câţi cititori va atrage acel articol şi dacă ceea ce scrie acolo este chiar demn de luat în seamă.