Forbes. Revoluţia dintr-un Ferrari

Dispariţia elitelor a fost în ultimii doi ani şi jumătate - odată cu venirea crizei - una dintre temele esenţiale ale discursului public românesc, abordarea variind de la plafonări mioritice până la mişcări cu iz de mini-revoluţii.

Dictatorul a fugit. Oamenii au pătruns în palatul lui şi au luat tot aurul şi vasele de porţelan pe care le-au găsit. Alţii au furat un Ferrari galben cu excavatorul. Dictatorul a fugit. Scenele din Tunisia, văzute pe canalele de ştiri şi pe internet, nu aveau cum să nu trezească comparaţii cu revoluţia din România, de acum 20 de ani. Şi, prin extensie, eliberarea ţărilor arabe a început să fie comparată cu eliberarea Europei Centrale şi de Est.

După cum scria recent într-o publicaţie americană senatorul Jim Rosapepe, fost ambasador al SUA la Bucureşti, fiecare dintre cele două ţări (România anului 1989 şi Tunisia anului 2011) fusese condusă timp de două decenii şi jumătate de un dictator. În cele două ţări, oamenii simpli - şi nu elitele -, au fost motorul care a de-clanşat revoluţiile. Soldaţii au tras unii în alţii. Şi, nu în ultimul rând, franceza este a doua limbă pe care o vorbeau elitele.

Sigur, mesajul lui Rosapepe viza lecţiile pe care ar fi trebuit să le înveţe americanii. Dar comparaţia este la fel de bună pentru a atrage atenţia asupra lecţiilor pe care le-au învăţat românii în ultimii 20 de ani de libertate. Sau pe care ar fi trebuit să le înveţe, mai degrabă. „În cazul României, invitaţia de a adera la UE a fost un impuls major către progres", constată Rosapepe. Tot el afirmă că în cazul Tunisiei, la fel ca în cazul României, „americanii şi europenii trebuie să promoveze democraţia şi să recunoască faptul că elitele - şi votanţii - sunt singurul activ".

Dispariţia elitelor a fost în ultimii doi ani şi jumătate - odată cu venirea crizei - una dintre temele esenţiale ale discursului public românesc, abordarea variind de la plafonări mioritice până la mişcări cu iz de mini-revoluţii.

Nu puţini sunt cei care afirmă că doar o elită bine educată, care să aibă în spate o experienţă relevantă, poate scoate ce e mai bun din români şi, mai ales, îi poate conduce în acest context internaţional tot mai competitiv, unde se aplică mai mult ca oricând sintagma „fiecare pentru el".

Numai că, de cele mai multe ori, elitele româneşti au o mare problemă de comunicare. Nu pot ieşi din globul de cristal în care (cred că) se află şi nu îşi pot adapta discursul astfel încât acesta să fie înţeles şi digerat de oamenii de rând. Adică de votanţi, vorba lui Rosapepe, care ar trebui să urmeze elitele.

Atâta vreme cât bancheri, economişti şi manageri nu vor explica pentru fiecare student, pensionar sau inginer ce se ascunde cu adevărat dincolo de afirmaţii de tipul „implementarea măsurilor de austeritate a fost un pas necesar, dar dureros, în direcţia bună", „prognozele autorităţilor privind activitatea economică par optimiste şi este foarte posibil ca proiecţiile de venituri bugetare să fie supraevaluate" sau „preţul consumului fără reforme este extrem de greu de plătit" înseamnă că decalajul dintre diferitele clase sociale se va adânci. Iar votanţii vor fi atraşi în continuare de demagogia ieftină a celor care (aparent) vorbesc pe limba poporului.

Aşa cum spunea unul dintre cei mai importanţi bancheri, a cărui poveste o puteţi găsi în articolul de fond al „Forbes România" din acest număr, în ultimii 20 de ani scara de valori a fost pervertită şi scena a devenit falsă. „Societatea se va polariza şi mai mult", anticipa cu mâhnire bancherul.

Dacă pentru tunisieni revoluţia de acum înseamnă o şansă pentru eliberare socială - aşa cum s-a întâmplat în România în 1989 -, de ce nu am considera criza economică din România ca pe o a doua revoluţie (economică, de data aceasta)?

Ar fi cea mai bună dovadă că, în cele din urmă, şi în România dictatorul a fugit şi odată cu el au dispărut şi mentalităţile comuniste. Noile generaţii au avut ocazia să cunoscă atât mărirea cât şi decăderea. În aceste condiţii, adevăratul capitalism poate să înceapă. Cu sau fără un Ferrari galben.