Războiul murdar al Indiei

0
Publicat:
Ultima actualizare:

O luptă violentă pentru un pământ plin de resurse îi învrăjbeşte pe miliardari împotriva rebelilor maoişti. Mii de săteni au fost ucişi sau strămutaţi.

Într‑o dimineaţă devreme din luna octombrie a anului trecut, forţele de poliţie i‑au înconjurat pe locuitorii satului Gompad, un sat îndepărtat din statul Chhattisgarh situat în estul Indiei şi au pornit asaltul. Şaisprezece persoane au fost ucise, printre care un cuplu în vârstă şi fiica lor de 25 de ani, care a fost înjunghiată în cap cu un cuţit şi căreia i‑au fost tăiaţi sânii.

Fiul acesteia, în vârstă de doi ani, a supravieţuit, dar trei dintre degete i‑au fost tăiate. O vecină, martoră a masacrului, a fost împuşcată în picior în timp ce încerca să fugă. Dar ce a stârnit această furie de neimaginat? Poliţiştii îi suspectau pe săteni de complicitate cu rebelii maoişti, considerând că unii dintre aceştia sunt informatori. Supravieţuitorii acestui măcel au intentat un proces penal statului.

image

Ca de obicei, totul se rezumă la afaceri în această parte a lumii. Guvernul din India încearcă să extermine gruparea de insurgenţi maoişti, cunoscuţi şi sub denumirea de naxaliţi şi, din 2004 până în prezent, au reuşit să‑i ucidă pe 1.300 dintre aceştia; prinşi la mijloc în acest conflict, 2.900 de săteni nevinovaţi au fost, de asemenea, ucişi.

Şi naxaliţii au produs numeroase victime. Cu câteva luni înainte de atacul asupra sătenilor din Gompad, Vimal Meshram, un influent conducător de sat, a fost împuşcat de rebelii maoişti într‑o piaţă din acelaşi district (Bastar). Motivul: Vimal Meshram era un susţinător declarat al iniţiativei de construire a unei fabrici pe care Tata Steel, una dintre cele mai prospere companii din India, încearcă să o ridice de cinci ani. Acesta este numai unul dintre cele peste 1.650 de persoane - săteni, poliţişti şi membri ai forţelor paramilitare sprijinite de poliţie - ucise de insurgenţii maoişti, numai în acest district.

Peste 80 de membri ai forţelor paramilitare au fost ucişi la începutul lunii aprilie, în cel mai sângeros atac de până în prezent, în timp ce încercau să‑i înlăture pe rebelii maoişti din pădurile din regiunea Dantewada, statul Chhattisgarh.

image

LUPTA PENTRU RESURSE. Acesta este războiul murdar al Indiei: o luptă violentă pentru nişte proprietăţi imobiliare valoroase care îi învrăjbeşte pe naxaliţi împotriva unora dintre cele mai mari interese comerciale ale naţiunii. Ceea ce a început în urmă cu 43 de ani ca o insurecţie de amploare redusă, dar violentă a ţăranilor din Naxalbari, un sat din statul West Bengal, s‑a transformat în prezent într‑un conflict veritabil, condus de Partidul Comunist din India (Maoist), partid interzis de autorităţi, un conflict care a cuprins 20 din cele 28 de state ale Indiei (vezi harta), afectând 233 de districte. Pământul reprezintă mărul discordiei în acest conflict, deoarece acesta conţine depozite bogate de cărbune şi bauxită.

De o parte a baricadei îi întâlnim pe rebeli - în jur de 10.000, înarmaţi şi activi în fiecare zi şi alţi 100.000 de membri ai unei miliţii, care pot fi oricând chemaţi la arme. Acţionând în numele unei ideologii violente, naxaliţii pretind că luptă pentru drepturile de proprietate ale celor săraci, în special pentru fermierii şi micile triburi indigene, care nu ştiu decât să cultive pământul. De cealaltă parte a baricadei sunt familiile bogate aflate la cârma companiilor Tata Steel, Jindal Steel&Power şi Vedanta Resources (controlată de mogulul din domeniul minier, Anil Agarwal), care doresc să se folosească de resursele neatinse ale acestor terenuri. (Cele trei companii se situează pe poziţiile 345, 1.131 şi 923 pe lista Forbes Global 2000). Mii de săteni sunt prinşi la mijloc în acest conflict dintre rebelii maoişti şi miliardari.

În principiu, ar trebui să existe un răspuns economic la întrebarea dacă o oţelărie constituie o formă mai bună de exploatare a unui teren în comparaţie cu o fermă. Dacă oţelăria este atât de valoroasă, de ce proprietarul acesteia nu le oferă ţăranilor o sumă pe care aceştia nu o pot refuza, în schimbul părăsirii acestor terenuri? În acest caz, însă, vorbim despre o piaţă care se ascunde în spatele politicii şi actelor violente.

DREPT DE PROPRIETATE. Este evident de ce lucrurile au degenerat. „Perioada de avânt economic a Indiei a coincis cu amplificarea la cote maxime a dezacordului şi nemulţumirilor locuitorilor din zonele rurale din India", afirmă Ajai Sahni, director executiv al Institutului pentru controlul conflictelor, cu sediul în New Delhi. În ultimii zece ani, guvernul indian a încercat permanent, prin mijloace mai mult sau mai puţin legale, să obţină terenuri pentru dezvoltarea unor proiecte publice precum centrale electrice sau, mai recent, pentru companii private precum Tata. (Constituţia Indiei interzice persoanelor care nu aparţin unor triburi să achiziţioneze în mod direct pământ în unele zone ale ţării, astfel încât guvernul trebuie să le obţină în numele acestora şi să‑l vândă companiilor).

Această tendinţă a amplificat conflictul dintre stat şi insurgenţii maoişti, iar numărul operaţiunilor paramilitare împotriva acestora a crescut considerabil. De asemenea, guvernul a luat din ce în ce mai des o poziţie de atac împotriva celor care au cultivat pământul timp de mai multe secole, folosindu‑se de diferite subterfugii legale - şi, după cum pretind adesea sătenii, recurgând la fraudă şi forţă - pentru a intra în posesia proprietăţilor acestora.

image

În alte situaţii, statul pune pur şi simplu stăpânire pe terenuri, catalogând orice încercare de rezistenţă ca fiind de natură insurgentă. Sute de mii de persoane au fost deposedate de pământ şi strămutate. Multe dintre acestea trăiesc acum în ceea ce ar putea deveni tabere permanente de refugiaţi, unde cad foarte uşor pradă ambelor tabere ale războiului desfăşurat prin intermediari şi impulsurilor radicale.

Regiunea Dantewada din statul Bastar constituie epicentrul activităţii naxaliţilor; toamna trecută, guvernul de la New Delhi a lansat o operaţiune de „purificare" a acestei regiuni. Întâmplarea face ca Dantewada să se afle la 50 de mile de oraşul Jagdalpur, locul în care este planificată construcţia unei fabrici a companiei Tata Steel, care va produce cinci milioane de tone de oţel pe an, şi foarte aproape de minele de fier care ar putea alimenta această fabrică. În ultimii cinci ani, guvernul a încercat să achiziţio­neze 5.050 de hectare de pământ care se întind de‑a lungul a zece sate, fapt care va afecta 1.750 de fermieri, dar s‑a lovit de refuzul acestora, care au acuzat chiar statul că foloseşte tactici neruşinate de intimidare.

Conducerea companiei Tata se spală pe mâini de aceste acuzaţii. „Achiziţionarea de proprietăţi este sarcina guvernului", a declarat un purtător de cuvânt al companiei. Hectare întregi de orez, năut şi linte se întind până la linia orizontului. Stând în mijlocul celor şase hectare de năut care îi aparţin, Hidmo Mandavi, conducătorul satului, afirmă că reprezentanţii companiei Tata i‑au cerut lui şi altor fermieri să‑şi vândă proprietăţile, oferindu‑le locuri de muncă în cadrul noii oţelării. „Noi nu suntem ingineri", declară acesta. „Vom avea locuri de muncă, dar nu vom face decât să‑i servim pe alţii cu apă sau să măturăm podelele. Acum suntem proprietari. De ce să devenim slujitori?".

image

Unii săteni s‑au regăsit pe listele celor care şi‑au vândut pământurile către stat, deşi aceştia afirmă că nu au făcut niciodată acest lucru. Kamal Gajbiya, 40 de ani, este un bărbat foarte înalt, atletic, cu o barbă deasă. Locuitor al satului Kumbli, acesta deţine, alături de fratele, sora şi mama sa, opt hectare de pământ şi a avut aceeaşi soartă cu cea a lui Mora. La fiecare drum spre închisoare, spune el, reprezentanţii companiei Tata, însoţiţi de oficiali ai guvernului, îi cereau să renunţe la pământul pe care îl deţine. (În lungul şir de negări ale abuzurilor, compania Tata a refuzat să‑şi recunoască implicarea în incidente specifice.) „Mi‑au spus: îţi vom da drumul; acceptă banii!", îşi aminteşte Gajbiya. „Le‑am răspuns că sunt arestat şi nu pot vorbi cu ei". În luna mai a anului trecut, numele său şi cele ale surorii şi mamei sale au fost şterse din registrele de impozitare, deoarece aceştia şi‑ar fi vândut fermele. După mai multe reclamaţii trimise către Ministerul Informaţiilor, Gajbiya a primit în cele din urmă o copie a acestor registre. A primit, de asemenea, copii ale scrisorilor redactate de 1.750 de fermieri - care, la rândul lor, se presupune că şi‑ar fi vândut proprietăţile - în care aceştia îşi exprimau dorinţa de a nu renunţa la pământurile lor.

Ameninţările nu au fost făcute deloc voalat. Retu Ram, profesor, a fost ameninţat că va fi transferat în alt district dacă nu îşi vinde terenul. Acelaşi lucru i s‑a întâmplat şi unui coleg de‑al său. Într‑un alt sat, Banga Peeta Aito, un fermier de aproximativ 60 de ani, a stat o lună la închisoare, fiind acuzat de disturbarea păcii. Autorităţile le‑au transmis fiilor acestuia că, dacă nu vor accepta cecul din partea companiei Tata, tatăl lor va putrezi în închisoare. În cele din urmă aceştia au acceptat oferta şi, afirmă ei, tatăl lor a fost eliberat a doua zi.

image

Reprezentanţii companiei Tata declară că au primit invitaţii din partea guvernului din Chhattisgarh şi că vor crea oportunităţi de dezvoltare economică în această regiune, o afirmaţie des întâlnită la marile corporaţii. „Deşi deţine numeroase resurse minerale, Bastar este una dintre cele mai puţin dezvoltate regiuni ale ţării", afirmă un purtător de cuvânt al companiei.

„Fabrica va stimula dezvoltarea generală a acestei regiuni". Acesta a adăugat că Tata a plătit de două ori suma stabilită de guvern pentru un hectar de pământ şi că aceasta plănuieşte să‑i despăgubească pe săteni cu o altă proprietate imobiliară, poate chiar hectar cu hectar până la maximum 2,5 hectare de pământ pierdut, dar şi să ofere pregătire profesională şi locuri de muncă pentru un membru din fiecare familie strămutată. În plus, reprezentanţii Tata afirmă că 70% dintre locuitorii satelor au acceptat oferta companiei, iar restul sunt pe cale de a face acelaşi lucru. (Sătenii contestă afirmaţiile potrivit cărora compania Tata le‑ar fi oferit sume generoase şi spun că mai există încă numeroase reţineri.) „Tinerii din această regiune se declară adepţi ai industrializării, pe care o consideră o soluţie de viitor", continuă purtătorul de cuvânt.

La aproximativ 400 de mile spre nord, culoarea neagră predomină în zona puternic împădurită din districtul Raigarh, Chhattisgarh, unde arbuştii, drumul, totul este acoperit de funingine. Compania Jindal Steel&Power domină această regiune prin oţelăria, minele de cărbune şi centrala electrică de 1.000 MW pe bază de cărbune. Naveen Jindal, directorul executiv al companiei şi membru al parlamentului (Partidul Congresului), a transformat compania dintr‑un actor de talie medie într‑o adevărată vedetă. (Mama sa, Savitri, deţine funcţia de preşedinte al Consiliului de Administraţie al companiei tutelare O.P. Jindal Group şi ocupă locul 44 pe lista miliardarilor întocmită de Forbes, cu o avere netă estimată de 12,2 miliarde de dolari.) Naveen's se numără printre producătorii de oţel cu cele mai mici costuri de producţie, datorită alimentării cu minereuri de fier şi energie electrică şi utilizării fierului spongios, pentru funcţionarea oţelăriei fiind folosit cărbune bituminos ieftin, transportat printr‑o conductă cu o lungime de 4,2 mile în locul antracitului costisitor. Pentru a menţine acest ritm de creştere, Jindal are nevoie de o suprafaţă de teren mai mare. Această insistenţă a companiei a dat naştere unor dispute aprinse.

Krishna Lal Sao pare o persoană destul de liniştită. Acesta afirmă că, în 2003, Jindal Power a descărcat 1.100 de camioane de mâl peste cele două hectare de teren arabil pe care le deţinea, înainte ca acesta să strângă recolta. Sao, de profesie poliţist, care îşi cultiva în acel moment pământul pe una dintre marginile acestuia, declară că mai mulţi colegi de‑ai săi l‑au împiedicat să depună o reclamaţie şi l‑au hărţuit în aşa măsură încât a fost nevoit să‑şi dea demisia la sfârşitul anului 2005. În martie 2007, o instanţă judecătorească i‑a restabilit dreptul de proprietate şi a cerut poliţiei să‑i restituie terenul de care fusese deposedat. Totuşi, fără permisiunea acestuia, compania Jindal a construit pe acelaşi teren un turn de răcire şi un depozit. Sao a renunţat să mai lupte şi şi‑a deschis un magazin cu produse de papetărie.

Raghunath Choudhary afirmă că a fost nevoit să renunţe la proprietatea sa, cu o suprafaţă de 5,5 hectare, după ce compania Jindal a construit un zid de delimitare în jurul acesteia, în anul 2004. A încercat să‑şi recupereze terenul în instanţă, fără succes însă.

Choudhary acuză Jindal atât pentru sinuciderea fiului său mai mic, în 2007, cât şi pentru infarctul care a cauzat recent decesul soţiei sale, care, după cum pretinde acesta, ar fi fost determinat de stresul la care au fost supuşi de companie. El susţine că o altă parcelă de pământ, care se întindea pe o suprafaţă de 1,5 hectare, a fost ocupată de companie în luna octombrie, pe acest loc înălţându‑se o staţie de amestec. În prezent, Choudhary şi singurul fiu care i‑a mai rămas sunt nevoiţi să lucreze pământul altcuiva.

Jindal Steel susţine că atât proprietatea lui Sao, cât şi cea a lui Choudhary au fost achiziţionate după ce Industrial Development Corporation, agenţie înfiinţată de guvernul din Chhattisgarh, a urmat toate procedurile necesare. Cei doi fermieri spun că terenurile le‑au fost confiscate pentru dezvoltarea unei centuri verzi. (În prezent, centura verde este formată dintr‑un turn de răcire şi un depozit.) Cererile de revizuire formulate de aceştia au fost respinse de Înalta Curte din Chhattisgarh. Naveen Jindal adaugă: „La început, sătenii opun o oarecare rezistenţă, deoarece este evident că doresc să obţină un preţ cât mai mare pentru terenurile pe care le deţin, precum şi alte beneficii".

Un număr mare de locuitori ai satelor, unii dintre aceştia alungaţi de naxaliţi, alţii de către poliţie, din ordinele unor oficiali de stat, ajung în tabere de refugiaţi. Dornapal, aflată în inima districtului Bastar, măcinat de conflicte, este una dintre cele 23 de astfel de tabere, în care locuiesc peste 45.000 de oameni şi care este condusă de o miliţie civilă sprijinită de stat, cunoscută sub numele de Salwa Judum (în traducere liberă, „vânătoarea pentru purificare").

Citiţi mai multe despre insistenţa şi interesele companiei sud-coreene Pehong Iron & Steel co.  în India şi despre războiul dintre localnici şi rebelii maoişti în numărul 30 al revistei Forbes România.

Economie



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite