Forbes: România, o ţară sub stigmatul stagflaţiei

Inflaţie şi şomaj în creştere, economie în scădere. Tabloul macro al României are tuşele celui mai dramatic scenariu: stagflaţia. Principala soluţie - pomparea de bani în economie - e imposibilă pentru o ţară cu buzunarele goale, „guvernată" de FMI.

În „the Carpathian garden", peştii nu cresc în copaci. Nici zebrele nu trec prin faţa Casei Poporului. „The Carpathian garden" nu este nici pe departe o grădină îngrijită, condusă cu simţul răspunderii politice sau economice. Nu. România este ţara cercului vicios şi a situaţiilor fără ieşire sau, în cel mai bun caz, ţara situaţiilor cu ieşire de urgenţă.

INGREDIENTELE DEZASTRULUI. Chiar dacă prea puţine oficialităţi o spun răspicat, economia românească se zbate în stagflaţie. Din primăvara anului trecut, când am intrat în recesiune, disponibilizările şi creşterea preţurilor au acompaniat constant scăderea/stagnarea Produsului Intern Brut (PIB). Rata şomajului a urcat la 7,4% în iunie acest an, faţă de aproape 5% în ianuarie 2009 şi a fost de două ori mai mare comparativ cu iunie 2008. Criza nu a fost însoţită de scăderea preţurilor bunurilor de consum, cum ar fi fost normal, ba dimpotrivă.

Mai mult, condiţiile contractului cu Fondul Monetar Internaţional (FMI) (traduse, recent, şi prin efectul majorării TVA) au împins ţinta de inflaţie a BNR, de 3,5% pentru acest an, la 7,9%. Cheltuielile fără cap din sectorul public au alimentat nefirescul recesiunii româneşti, cu o inflaţie de top printre ţările Uniunii Europene (depăşită, în luna iunie, potrivit Eurostat, doar de Grecia şi de Ungaria). Iar relaxarea politicii monetare (dobânda de politică monetară a scăzut din vara lui 2008, în nouă şedinţe consecutiv, de la 10,25% la 6,25%) a ieftinit creditul şi a contribuit, şi ea, la finanţarea acestor cheltuieli. În contextul general al unor marje de manevră rezonabile în perioade de declin economic, tratamentul cheltuielilor mai mari, prin împrumuturi, reprezintă, ce-i drept, unul dintre instrumentele de acţiune anticiclică.

La noi, însă, situaţia este mult mai dificilă: împrumuturile, banii primiţi de la UE şi FMI, nu au servit creşterii economice (nicio treime din bani nu au mers în investiţii publice), ci stabilităţii mediului economic, ţinându-ne, practic, pe linia de plutire. Şi cam atât. Astfel, soluţia pompării de bani în economie - principalul remediu pentru ieşirea din stagflaţie - ne este refuzată din start. Cu atât mai mult cu cât contractul cu FMI impune şi-aşa un deficit bugetar imens de 6,8% din PIB, deficit care nu vine din sumele pompate în economie, ci din imposibilitatea de a reduce cheltuielile şi de a strânge suficienţi bani la buget. „Soluţia investiţiilor în economie, pentru o ţară ca noi, nu există. România trebuie să-şi aducă deficitul bugetar sub control", spune Valentin Lazea, economistul-şef al BNR.

Oficialul băncii centrale nu marşează, însă, pe varianta stagflaţiei, din cauză că... „atâta timp cât nu există o definiţie cifrică a stagflaţiei, ci doar una calitativă, fiecare poate spune ce vrea. Nici nu pot spune că e stagflaţie, nici că nu este, pentru că aş intra în contradicţie cu definiţia". În plus, Lazea îşi argumentează alegerea şi pe situarea confortabilă a ţării noastre la jumătatea clasamentului ţărilor din UE pe baza criteriului Misery Index, indice calculat de Banca Centrală Europeană ca medie între indicatorul inflaţiei şi al stabilităţii preţurilor, rata şomajului şi creşterea PIB.

GREU DE GESTIONAT. De ce pare fe­­­­nomenul „stagflaţie" greu de pronunţat şi de recunoscut de către analiştii români? Conceptual vorbind, stagflaţia este fenomenul economic generat prin suprapunerea creșterii inflaţiei şi a șomajului cu scăderea/stagnarea economică.

Doi factori majori sunt responsabili pentru apariţia acesteia. În primul rând, scăderea capacităţii productive din cauza diminuării dramatice a ofertei (supply shock), ca în anii '73 de pildă, când creşterea preţului petrolului a determinat o creştere generalizată a preţurilor simultan cu încetinirea creşterii economiei, ca urmare a faptului că producţia a devenit mai puţin profitabilă şi mai costisitoare. Dar stagflaţia poate apărea şi ca urmare a unor politici macroeconomice greşite, cum ar fi o politică monetară extrem de expansivă sau o reglementare excesivă a pieţelor de mărfuri sau a pieţei forţei de muncă. Este cel mai dramatic scenariu, şi nu atât din perspectiva bunăstării populaţiei (la urma urmei, hiperinflaţia anilor '92-'93 a fost mult mai greu de suportat), cât din imposibilitatea remedierii prin exploatarea „compromisului" între inflaţie şi şomaj. Cu alte cuvinte, „reglajul fin" de tipul - avem șomaj mare, Guvernul cheltuieşte bani şi şomajul se linişteşte; avem inflaţie, banca centrală creşte dobânzile, frânează creditarea şi inflaţia dispare - nu-şi mai găseşte aplicabilitate.

„Acum, în România cel puţin, nu mai putem face nimic pentru că avem şi inflaţie scandalos de ridicată, şi şomaj scandalos de ridicat. Degeaba se mai face inflaţie: economia tot nu mai creşte", consideră profesorul de economie Bogdan Glăvan. Un semnal în cifre al faptului că România se va adânci în recesiune şi în acest an a fost dat, chiar la sfârşitul lunii iulie, de ultima prognoză a Guvernului, care vede o scădere cu 1,9% a PIB în 2010.

Citiţi mai multe despre punctul nevralgic al economiei româneşti, inflaţia, în numărul 37 al revistei Forbes România. Este inflaţia românească una corectivă, ,,ajutată" de majorarea accizelor sau TVA, ori mai degrabă una structurală, cu rădăcini reale în economia reală?