Forbes: O familie, patru idei de investiţii pentru pensionare

Planurile pentru o bătrâneţe „de aur" pot deveni mai profitabile dacă sunt făcute în cuplu. Virginia şi Cătălin Moisescu demonstrează că o strategie comună a plasamentelor poate desăvârşi o viaţă în doi.

La o primă vedere, Virginia (54 de ani) şi Cătălin (52 de ani) Moisescu nu au nimic de‑a face cu indici bursieri, dobânzi bancare, randamente, volatilitate, pe scurt - cu tot ce‑i frământă pe brokeri, analişti, consultanţi şi, nu în ultimul rând, pe investitori. Aerul lor boem pare mai degrabă a‑i apropia de calmul vechilor familii româneşti interbelice, şi absolut deloc de prozaica zbatere a celor prinşi în capcana pieţelor financiare. Aproape toţi pereţii casei lor sunt „decoraţi" cu pânze ale pictorilor români sau sprijină, în biblioteci mari, vrafuri de cărţi ori CD‑uri.

Totuşi, în fiecare dimineaţă, primul lucru pe care Virginia îl face după ce îşi bea cafeaua este să‑şi deschidă laptopul pentru a verifica... evoluţia burselor din întreaga lume. Un reflex format în cei trei ani de când urmăreşte, pas cu pas, cotaţiile acţiunilor tranzacţionate. Apropierea de pieţele de capital a fost, iniţial, forţată de dorinţa de a înţelege resorturile care‑l determinau pe soţul ei, încă din 2002, să investească pe bursă. Şi poate nu s‑ar fi transformat niciodată în pasiune dacă nu ar fi văzut, în direct, pe platforma de tranzacţionare externă, pulsul indicelui Dow Jones al New York Stock Exchange.

„Căsuţele" pâlpâind - albastru (pentru ordinele de cumpărare) şi roşu (pentru cele de vânzare) ‑ i‑au oferit imaginea sufletului întregii lumi. „Dacă încerci să‑ţi imaginezi bucuriile şi tristeţile lumii, trebuie doar să priveşti Dow Jones. Şi ştii tot", spune Virginia. Dincolo de literaturizarea acestui indice bursier (Regele, cum îi place Virginiei să‑l numească), există mult adevăr: câţi dintre investitorii români nu ţin acum cont de bursele americane, şi câţi le luau în calcul în urmă cu opt ani, când Bursa de la Bucureşti îşi începuse o ascensiune care părea de neoprit?

RISC MAXIM ŞI DOBÂNZI. Cu siguranţă, nici Cătălin Moisescu nu se număra, în 2002, printre cei precauţi. Luase decizia de a paria pe acţiuni, şi totul îi mergea din plin (bilanţul acelui an a scris istorie pentru BVB, cu o apreciere de 126% pentru indicele BET‑C). Transformase câteva proprietăţi imobili­are moştenite în bani de investit (aproximativ 100.000 de euro), iar în 2007, când bursa românească îşi consuma apogeul, ajunsese la deţineri numai în titluri SIF (Societăţi de Investiţii Financiare) în valoare de aproximativ 400.000 de euro.

Declinul pieţelor financiare i‑a schimbat procentul acordat riscului, dar nu şi strategia. „Fac investiţii pe cel mult o săptămână - zece zile, şi mă axez, în paralel, şi pe tranzacţii speculative intra‑day", spune Moisescu. Investitorul cu apetit pentru risc a trecut, însă, de la 100% plasamente în acţiuni în urmă cu trei ani, la 80% în depozite bancare acum. O altă măsură de protecţie luată este şi stabilirea unui capital fix pentru tranzacţionare: orice câştig este imediat orientat către alte plasamente, şi nu reinvestit în acţiuni. „În momentul retragerii, bursa este, fără doar şi poate, o sursă de extra‑venit, chiar şi exploatată speculativ. Totul este să ai curaj şi... noroc!", crede Cătălin Moisescu.

Dar cum norocul şi‑l mai face şi investitorul cu mâna lui, Moisescu trasează, ca principii generale, deconectarea de la avalanşa de informaţii care poate genera manipulare emoţională şi intrarea treptată în piaţă, mai ales când trendul este unul descendent. După un 2008 neprielnic pentru bursă, familia Moisescu a rezervat pieţei de capital numai 20% din banii rămaşi la dispoziţie (100.000 de euro). Restul i‑a orientat spre depozite. Şi a negociat dobânzi preferenţiale. Totuşi, dobânzile nu s‑au apropiat nici pe departe, anul trecut, de randamentul de 70% obţinut pe acţiuni. Chiar dacă veniturile din dobânzi au fost sigure, Moisescu spune că a greşit când nu a plusat mai mult pe acţiuni şi intenţionează ca, până la sfârşitul lui 2010, cel puţin jumătate din economii să meargă pe bursă.

Cele două alternative de plasament - bursa şi depozitele - le asigură încă de pe acum soţilor Moisescu libertatea financiară deplină: atât el (jurist de profesie), cât şi ea (inginer) nu sunt, de aproape douăzeci de ani, nici angajaţi, nici antreprenori, ci... investitori cu normă întreagă.

UN STROP DE CULOARE. Când vorbeşte despre tablouri, Cătălin Moisescu preferă să nu le numească, simplu, investiţii. Pasiunea pentru artă este mai mare decât un posibil câştig din valorificarea pânzelor pe care le deţine şi le evaluează la aproximativ 60.000 de euro. O pasiune moştenită, alături de câteva piese, din familie: Moisescu este nepotul lui Radu Maltezeanu (unul dintre membrii organizaţiei subversive „T" împotriva comuniştilor, condamnat la închisoare, eliberat în 1954 şi emigrat în Germania). De la Maltezeanu are şi cea mai dragă lucrare ‑ o icoană pictată de Pârvu Mutu, zugrav şi iconar, pe la anul 1700, în slujba familiei Cantacuzinilor.

„Cei care vor să investească, în special pentru copiii lor sau pentru un profit pe termen lung, pot alege acum arta modernă românească", este de părere Moisescu. În ultimii zece ani, soţii Moisescu şi‑au îmbogăţit colecţia cu lucrări ale lui Ion Andreescu, Jean Cheller (declarat de critici drept „pictorul‑fenomen al pieţei de artă", ţinând topurile caselor de licitaţii din Bucureşti în special în 2005‑2007), ale expresionistului Virgil Fâciu (elev al lui Baba, Ciucurencu, Saru, şi stabilit în Germania în 1990, unde devine prolific) sau ale parizianului Petre Velicu. Fără să‑şi divulge sursele, Moisescu recunoaşte că achiziţiile sale nu sunt făcute prin casele de licitaţii sau prin negustori, ci direct de la deţinători.

PLASAMENTE PREŢIOASE. Cătălin Moisescu pune preţ - recunoaşte, mult mai mult decât soţia lui - pe bijuterii. Până acum, metalul preţios a „acumulat" aproape 30.000 de euro. De această dată, achiziţiile au început în 1987 şi au fost alimentate constant. O parte din piese au fost valorificate, dar, ca şi în cazul tablourilor, achiziţia este mai mult sentimentală. „Nici pentru tablouri, nici pentru bijuterii nu am o sumă fixă de investit. Cumpăr doar dacă îmi place cu adevărat ceva", spune Cătălin Moisescu. Nu caută bijuterii de autor, ci inele cu poansoane (n.r. artiştii scot în relief un desen, cu ajutorul unor dălţi de mai multe forme, numite poansoane). Cea mai preţioasă bijuterie cumpărată până acum este un inel de damă în stil Art Deco, cu un briliant de două carate. Totuşi, această pasiune nu a determinat şi plasamente bursiere pe aur, strategie care ar fi fost câştigătoare mai ales de la începutul crizei financiare, dar lipsită, ce‑i drept, de partea estetică.

Tot investiţii preţioase, dar, deocamdată falimentare, sunt cele făcute de Virginia în... cuvinte. După debutul (în 2009) în poezie, salutat de scriitoarea Iolanda Malamen, Virginia investeşte timp într‑un jurnal în care va dedica o parte şi pasiunii pentru piaţa de capital. „Nu depindem de nimeni şi de nimic", încheie soţii Moisescu. Chiar dacă aerul boem nu poate fi hrănit (acum) decât de pieţele financiare, alternativele de investiţii sunt liniştitoare, când strategia este gândită în familie. Iar cei doi fac o echipă imbatabilă.

Citiţi mai multe despre strategiile de investiţii pentru a doua tinereţe în suplimentul Forbes Pensii, oferit gratuit împreună cu numărul 35 al revistei Forbes România.